Povestea unei povești

Mi-a trebuit ceva timp să mă adun și să răspund chemării pe care a lansat-o o veche leapșă cu cărți. Timpul nu s-a scurs în van, nu a fost, cu alte cuvinte, irosit pentru că l-am folosit pentru a dezgropa din podul secret al muzeului itinerant de care am vorbit mai demult, un exemplar din ”Puszcza”, romanul unui oarecare Prawo Jazdy, obscur scriitoraș de prin ghetourile pline de praf ale Varșoviei la finele veacului de dinaintea celui trecut. Prawo a scris de altfel o singură carte înainte să dispară fără urmă în vara anului 1905. Cartea nici nu se voia a fi de fapt carte, dar despre asta am să îl las pe el să vă lămurească la momentul oportun.

Povestea lui Prawo începe destul de banal cu personajul principal, numit, neinspirat, tot Prawo, la rândul lui scriitor amator, închis în compartimentul plin de fum al unui tren care îl poartă în miez de vară departe de Varșovia și de cioburile de inimă pe care le-a lăsat sub talpa unei femei care îi respinge dragostea. Destinația nu îi e, de fapt, chiar atât de departe de orașul sufocat de sentiment. Halta în care coboară e la doar două ore distanță, și de acolo o trăsură închiriată îl lasă la marginea pădurii, Puszcza Kampinoska, în care se află o mică și dărăpănată căsuță în care Prawo plănuiește să petreacă o chinuită vacanță.

În fiecare zi e înnorat deasupra pădurii și frunzele verzi, epuizant de verzi, sunt mereu ude, încărcate de apă, deși nu plouă niciodată convingător, eliberator. Prawo visează ploaia, uneori crede că o aude noaptea și fuge repede afară să se lase pradă apei care are să îl curețe de toată truda sentimentelor, dar de fiecare dată își dă seama că se înșelase, era doar vântul sau vreo pasăre de noapte vâslind prin aerul gros, plin de frunze.

Zilele și le petrece scriind o lungă, interminabilă scrisoare adresată femeii din Varșovia. La început plănuiește să îi trimită rândurile scrise dar pe măsură ce foile se adună, teancuri pe masă, apoi pe podeaua de lemn, pe pat, pe cufărul de lemn de nuc, înșiruite după un sistem complicat pe care îl inventează ca să le poată ține socoteala își dă seama că nu va putea să miște construcția din loc fără să o piardă. În fiecare după-amiază se plimbă prin pădurea verde, udă, sub cerul gri, uscat și se gândește să plece din pădure, să revină în lumea din care evadase, să se întoarcă la ea și să îi recâștige inima împietrită. Pădurea foșnește în jurul lui, verde peste verde, frunze peste mușchi, păianjeni verzi și fluturi verzi, muște verzi și ochiuri de apă verde peste care se așterne ca un strat subțire de praf aerul gri, sub cerul mereu înnorat.

Prawo se întoarce la casa de lemn umed, înverzită de mușchi, ca la o soție credincioasă. Lângă casă s-a pripășit un câine bătrân, cu blana lungă, plină de ciulini și frunze. Câinele se mișcă mereu fără zgomot și îl urmează pe om peste tot, prin vegetația densă de pe lângă cărările din pădure, ascuns ochilor lui Prawo dar mereu atent, iscoditor. Câteodată, pierdut în gânduri, Prawo se adâncește pe cărări neștiute, străine și după ceasuri bune de mers se crede pierdut în măruntaiele verzi ale pădurii dar descoperă mereu că e la doar câțiva pași de casa verde, cu păianjenii ei verzi care îl pândesc din colțuri umbroase, mestecând muște verzi.

Vara nu se mai termină. În citadela de foi mâncate de umezeală pe care Prawo le înșiruise pe podele, literele de cerneală înverzesc și ele și construcția, întărită cu ace de pin și bucăți de frunze, servește de acum drept palat unui trib de furnici. Tocul pe care îl lasă în călimară într-o noapte încolțește și dă frunze până dimineață. Prawo deschide ochii din patul de lemn în care dormea peste grămezi de foi scrise mărunt și vede minunea cu ochii grei de somn. Dă să se ridice din pat dar nu reușește. O sfârșeală de neînțeles îl pironește. Cu coada ochilor se vede întins în pat, un trup uscat, rigid, gri din care au țâșnit lăstari tineri, verzi care au săpat drumuri tubulare prin teancurile de foi, dispărând prin crăpăturile din podele în pământul moale și umed de sub casă. Ochii verzi clipesc o singură dată, ca o înțelegere, înainte ca Prawo să dispară, cu casă cu tot, într-un vârtej de frunze sub curgerea torențială a singurei ploi înregistrate de analele meteorologice ale verii din acel an.

Acum, sincer să fiu, alegerea cărții ăsteia îmi pare tare neinspirată. Poate că unicul merit al poveștii e că scriitorul ei și-a găsit, intenționat sau nu, un sfârșit inspirat. Prawo e undeva acolo, în umbrele verzi ale pădurii, pândind ploaia.

~ de nusitatu pe aprilie 26, 2009.