Jurnalul unei pietre sentimentale

Încap cu greu în mine acum toate amintirile pe care le-am salvat sau le-am inventat despre ea. Îmi aduc aminte dimineața aceea clară de mai când, însetat, m-am îndepărtat de tovarășii mei care încă dormeau duși și am plecat în căutarea izvorului pe care îl auzisem susurând toată noaptea pe pantele de sub noi. L-am găsit ușor, asaltat de tufe înalte, pe care arșița nemiloasă le alunga de pe versanții expuși.

Cu gâtlejul ars, mă pregăteam să îmi scufund palmele în răcoarea reavănă când am auzit pași sprinteni urcând o cărare care se răsucea în jurul unei stânci colțuroase, către apus. M-am ascuns în pripă printre plantele de apă. Eram, trebuie să știți, soldați într-o țară neprietenă, căutându-ne drumul înapoi către casele noastre, părăsite cu ceva timp în urmă la promisiunile uni prinț persan, promisiuni pe care moartea-i timpurie le transformase în vase sparte. Tovarășii mei erau prea departe acum ca să îmi audă strigătele și să îmi vină în ajutor de ar fi fost nevoie, așa că m-am mulțumit să pândesc încordat, cu un bolovan ascuțit în mâna dreaptă, pentru că sabia mi-o lăsasem, ca un nătâng, lângă rogojina pe care dormisem.

Curând pașii se apropiară și din spatele stâncii răsări o fată tânără, purtând pe umăr un ulcior de pământ ars, ciobit la toarte. Nu părea să fie însoțită și era ceva în felul cum se mișca, în atitudinea ei care inspira pace, siguranță, liniște. La început am decis să aștept, să rămân ascuns și să o las să umple ulciorul, fără să o deranjez, așa cum ai lăsa o căprioară să-și stingă setea. Nu părea să se grăbească și, de la distanța la care mă aflam, îi distingeam cu greutate trăsăturile, pe care le ghiceam frumoase. Până la urmă n-am putut să stau acolo pitit ca un laș și să tac. Am hotărât să mă apropii încet și să îi ofer ajutor cu ulciorul.

M-am apropiat tiptil (nu voiam să dau buzna peste ea în tunica mea de soldat, și-ar fi închipuit ce e mai rău) și eram la câțiva pași în spatele ei când mi-am dat seama că țineam încă în pumnul drept bolovanul ascuțit cu care voisem să mă apăr de forțele potrivnice pe care mi le închipuiam urcând cărarea. Îngrozit de ce ar fi putut să creadă ea, de s-ar fi întors spre mine în acel moment, mi-am descleștat degetele și l-am lăsat, în pripă, să cadă. Când mi-am ridicat ochii spre ea din nou, mă privea speriată, fără îndoială alarmată de zgomot.

I-am văzut chipul și am știut că am avut dreptate să mă apropii. Nicăieri între lumea civilizată și fundăturile barbare ale regatului perșilor nu mai văzusem vreodată frumusețe adunată atât de firesc în trăsături. Iar ochii, ochii îi străluceau precum două stele, chiar în văpaia de nesuportat a dimineții. Am vrut să mă arunc în genunchi în fața ei, să îi vorbesc în șoapte, să îi cerșesc o vorbă, un surâs, încă o clipă. Însă genunchii mei, credincioșii mei genunchi, erau prea țepeni ca să se miște. Picioarele mi le simțeam grele, spatele precum o scândură, brațele îmi atârnau neputincioase pe lângă trup. Asta trebuie să fie dragostea de care vorbesc poeții, dragostea care te fură, care te face sclav, care te imobilizează în îmbrățișarea ei de sticlă, zei, cât de departe mi-a fost sortit să o găsesc…

Fără să mă mișc am continuat să o privesc, pierdut, deși ea părea să se miște acum lent, nefiresc. Am văzut lucirea aceea orbitoare pierindu-i din ochi, o expresie de durere îi umbri apoi trăsăturile și lacrimi mari începură să se adune la colțurile ochilor aceia mari, pe care aveam să îi acopăr cu sărutări de va fi voit Afrodita să fie ai mei. Fata s-a repezit la picioarele mele, îmbrățișându-mi gleznele, plângând. Am vrut să o mângâi, să o întreb de ce plânge, să o alint, să îi promit totul dar, din nou, nu m-am putut mișca. Mi-am privit, întrebător, membrele neascultătoare și le-am văzut bolnave, pielea mea arsă de soare era acum poroasă, gri precum cenușa, unghiile se topiseră în vârfurile degetelor. Hainele păreau să mi se fi lipit de trup și erau și ele, precum pielea de dedesubt, pământii și țepene. Am devenit, brusc, conștient de faptul că îmi pierdusem graiul, că nu mai respiram, că trupul meu nu mă mai asculta, că eram…ca de piatră. Am privit-o plecând, cu umerii căzuți, cu ulciorul gol, cu părul despletit. Am privit soarele ridicându-se pe cer, coborând în asfințit. Am privit zorii și amurgurile următoare, fără să simt foame ori sete, ascultând liniștea dinăuntrul propriului meu piept, simțind răsuflarea înghețată a nopții.

În a zecea zi, ori a zecea lună, ori al zecilea an, am văzut-o din nou, urcând poteca, un alt ulcior în mâini, cu umerii căzuți, cu părul despletit. M-a privit din nou și apoi i-am simțit degetele mângâindu-mi fruntea, apoi buzele ei pe ale mele, lacrimile ei pe obraji. Nu am mai văzut-o niciodată de atunci. După un timp nemăsurat o alunecare de teren m-a îngropat și m-am scufundat în întuneric. Trupul mi s-a ros sub degetele vrednice ale șuvoaielor de apă care se strecurau printre straturile de pământ de deasupra.

Oameni cu limbi ciudate și veșminte la fel de ciudate m-au scos din pământ și m-au închis într-o cutie. M-am legănat, apoi, în întuneric, pentru o scurtă vreme. Am văzut apoi din nou lumina zilei, dar nu pe panta vreunui munte persan ci într-un soi de templu, printre statui pe care le recunoșteam pentru că semănau cu statuile din templele pe care le-am văzut când eram un bărbat tânăr în țara mea. Nu mult după aceea am auzit un zgomot mare și templul s-a prăbușit în ruine. Un trăznet al lui Zeus, mi-am spus, care se înduplecase de mine și hotărâse să-mi curme suferința. Mi-am văzut trupul împrăștiat în toate colțurile și mi-am dat seama că încă îmi simțeam fiecare fărâmă din el, că eram, cumva, în toate, că mă priveam din fiecare bucată de piatră, reflectat în mine însumi. Apoi m-au împrăștiat. Părțile mari au ajuns în alte temple, ori în case de oameni bogați.

Fosta mea inimă, o bucată de piatră de nerecunoscut, e printre cărămizile care alcătuiesc un mic pod peste un pârâu. Deasupra curg pașii ei, îmi zic în fiecare zi, dedesubt e apa în care își va scufunda ulciorul, și în care își va răcori buzele.

Anunțuri

~ de nusitatu pe Noiembrie 24, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: