Faună andaluză

      Pisica andaluză e o schiță a unui desenator francez, un soi de gravură scoasă din Les Triplettes de Belville. Sigur, dacă ajungi în Andalucia pe urmele câinelui lui Bunuel, ai să fii dezamăgit de la primele cuvinte ale propoziției de mai sus. Dar nu e totul pierdut încă. Mai e timp, poate că în paragraful următor, ori în cel care îi urmează, ori în cel de-al treilea o să apară, dacă îți arunci sumar privirea în josul paginii ai să vezi că e loc suficient în post pentru un câine, poate chiar doi. Andaluzi, desigur.

Dar chiar dacă te-ai deplasa în mod fizic la destinația amintită n-ai fi recompensat imediat cu prezența de necontestat a patrupedului canin. Precum ceramica autentică spaniolă ori adevăratul duende, pierdute printre chinezării cu coarne și dughene dubioase în care zdrăngăne nepricepuți, câinele andaluz e un detaliu într-o lume construită din pisici.

Să nu se înțeleagă, desigur, că fac vreo aluzie comparativă care integrează chinezării și pisici, pentru că disprețuiesc chinezăriile și îmi sunt dragi pisicile. Iar pisicile andaluze îmi sunt mai dragi decât alte pisici.

Dar să revenim la ce scriam mai sus. Pisica andaluză e imposibil de confundat. Are o grație particulară, chiar dacă e mereu gravidă, ori poate tocmai din acest motiv. E o linie frântă, articulată în unghiuri rotunjite. Picioare lungi, subțiri, ascuțite la vârf precum creioanele. O coadă care nu se termină, ci se subțiază ad infinitum. Un chip prelung, modiglianesc (dacă-mi permiteți), care e mereu în profil, indiferent de perspectiva din care o privești. Un nas lat, care îi dă un aer plictisit, completat de ochii serioși, care străpung orice aluzie. O atitudine decadentă, vag mahmură (partea a doua e valabilă mai mult pentru motani, care, de atfel, sunt rareori gravizi). O oboseală metafizică, de neexplicat, pentru că zace toată ziua în praf pe faleze ori pe pervaze, îndărătul pescăriilor, ori pe sub bărci scorojite, mânjite de sarea dimineților.

Ajuns aici trebuie să mărturisesc că din păcate câinele andaluz nu o să apară nici în acest ultim paragraf. Dacă încă mai citești, ai scuzele mele, le meriți, te-am înșelat cu rătăciri. Am păcătuit, dar misterul lui, al câinelui, e nepătat. Singura mea vină, adevărata mea vină, e neputința de a-l fi descoperit.

Anunțuri

~ de nusitatu pe Octombrie 24, 2011.

2 Răspunsuri to “Faună andaluză”

  1. Los gatitos neros?

  2. Negre, negre desigur, dar nu numai. Printre alte culori, unele nemaivăzute. Închipuiți-vă, dragă Madelin, o stâncă de calcar vechi, amestecat cu cochilii și schelete de pești antediluvieni, bătută de valuri sărate, mai sărate decât valurile obișnuite, sub arșița neostoită a unui august peren care usucă și coace în straturi fine sarea peste ocrul incert, murdar al stâncii. Ei, o culoare din asta…Și altele încă mai greu de descris.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: