Metanoia

Sfinții se înghesuiră mai aproape de gard, sucindu-și gâturile subțiri, ca de găini, încercând să pândească poarta fără să-și întoarcă, carevasăzică, privirea de la Prea-Înaltul. Dumnezeu nu-i băga de seamă, ocupat cum era cu mutatul boltei de vie. Un stâlp aici, altul dincolo, nu-i ușor, mai ales că toate vițele se înnodaseră ceva de groază și nici El nu le mai dădea de capăt.

De nerăbdare sfinții începură să-și molfăie gingiile roze, derulând la nesfărșit rozarii tocite cu un zgomot care curând acoperi până și scrâșnetele metalice ale stâlpilor de sub boltă. ”Nu acum”, zise Dumnezeu fără să se întoarcă. ”Sunt ocupat”. Toți zâmbiră știrb, dând viguros din bărbi. El are întotdeauna dreptate, chiar dacă afirmațiile Lui n-au obiect. Dumnezeu însă clătină din cap, dezamăgit și imediat ceata bărboasă imită, dezamăgită, dezamăgirea Lui.

”Arăta mai bine înainte” zise Celălalt. ”Dacă muți bolta de vie e prea mult soare”. Dumnezeu păru să considere opinia Celuilalt pentru câteva momente, apoi ridică din umeri și puse via la locul ei, de dinainte de Cădere. Celălalt, pe care nu-l văzuse nimeni când intrase în curte, se așeză, greu, pe banca de scânduri negeluite de sub nuc, oftă ușurat și zise, zâmbind, ”Tare-i bine acasă…”

Dumnezeu era încă întors cu spatele spre noul-venit, chibzuind căile întortocheate ale planului veșniciei ori vreo altă chichiță academică, ori poate era doar obosit de atâta muncă, mai ales că era duminică, ziua Lui liberă. Poate că nici El nu avusese răbdare să stea pur și simplu pe banca de lemn și să aștepte venirea Celuilalt. Nici nu-i putea lăsa pe sfinți să își dea seama că habar nu avea dacă Celălalt avea să vină sau nu, ori când avea să-și facă intrarea. Celălalt se strecurase, viclean, pe portița din lețuri scorojite dinspre grădină, de parcă ar fi știut că sfinții îl așteptau să intre pe poarta mare de la stradă.

Sfinții se adunaseră, între timp, în jurul Lui, cu ochii sticlind de emoție, așteptând învoire să se așeze lângă străin pe bancă și să îi asculte poveștile pe care le va fi adus de data asta din călătoriile lui. Fără să se întoarcă Dumnezeu zise, aproape în șoaptă, în loc de bun venit ”Se coc cireșele” apoi simți că ochii i se umplu de lacrimi și hotărî să rămână întors.

Ceilalți priveau, împreună, cireșul amar al lui Gogan, în care picături mari, roșii închis, aproape negre, înfloreau printre frunzele verzi închis, aproape negre, și începeau să se desprindă din codițele lor verzi, curgând în iarba de dedesubt. Pui de găină se înghesuiau să le înghită, alergând prin iarbă, crescând de la o clipă la alta, secretând penaje fantastice, explodând în vârtejuri de aripi, umplând aerul de muzică înainte să zboare, prin spărturile din bolta de vie, către cerul alb, orbitor, din miezul galaxiei.

Vrăjiți de miracol sfinții uitaseră de Dumnezeu care îi privea acum pe toți, zâmbind, cu obrajii uzi. Celălalt zâmbea și el, complice, cu obrajii la fel de uzi.

Anunțuri

~ de nusitatu pe Ianuarie 27, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: