Fantezie africană

Îmi târam cu greu sufletul pe străzile murdare din vechiul cartier al pielarilor. Ca întotdeauna, orele nopții răpeau străzii toate distracțiile zilei așa că nimeni nu tulbura zborul tăcut al liliecilor pe sub coroanele rare ale curmalilor. Forme imprecise, mici grămezi de blană întunecată, ocoleau colțurile clădirilor parcurgând trasee familiare. Mă scufundam în praful uscat, picioarele mi se împotmoleau în șuvoiul de amintiri care curgea împotriva mea, amenințând ca de obicei să mă înece. Mă agățam de destinația mea ca de un colac de salvare. În locul acela blestemat am să uit iar. Ca de obicei. Și poate mâine zorii n-au să-mi mai strecoare în suflet otrava fără leac a nemuririi, memoria. Până acum drogurile fără asemănare ale marocanilor, kiful și hașișul aduse din Rif, nu reușiseră să șteargă în trei luni de nopți ceea ce cuvintele unei femei așternuseră în doar câteva minute pe pânza din ce în ce mai murdară a amintirii. Nici femeile parfumate din Tunisia, nici mulatrele din Fes, nici berberele cu pielea aspră de la poalele Atlasului, nu reușiseră să îmi rupă din carne urmele degetelor ei și de pe buze mirosul părului ei. Nu aveam de gând să mă dau bătut încă. Îmi găsisem de lucru în port, traduceam documente pentru un birou de schimb și primeam zilnic o sumă de bani din care îmi plăteam porția de uitare noaptea. Plus toate țigările răsucite din tutun negru, fără filtru, pe care puteam să le fumez în orele, mereu altele, în care mă găseam înghesuit în biroul plin de muște de la ultimul etaj al unei clădiri ce părea construită în întregime din tablă ondulată.

Noaptea era cea mai groaznică parte a ciclului, pentru că noaptea totul se redeștepta. Diavolul memoriei, cuvinte, imagini, coarne și dinți, unghii rupte, răcnete și blesteme. Ziua curgea în monotonia amorțită a posibilului, lumina anesteziază, contururile precise sunt goale de orice conținut imaginat. Noaptea era mereu ca în ultima noapte pe care mi-o aminteam și de aceea așteptam în fiecare zi noaptea cu mai multă furie, pentru că îmi închipuiam că noaptea care vine va fi cea în care voi reuși, în sfârșit, să schimb fața împietrită a nopții. Noaptea, Noaptea, nenorocita noapte eternă.

M-am oprit deodată, de parcă m-aș fi împiedicat de amintirea ei. Am privit în jur, încercând să străpung incertitudinile care mă împresurau. De undeva, de sub un acoperiș, o pasăre începu să cânte violent, ca la o comandă neauzită. O sută de voci îi răspunseră imediat, ca o ploaie, un zgomot de nedescris. Glasurile curgeau din toate părțile, o cacofonie de sunete, înalte și joase, aspre și dulci, într-o dezordine absolută. Apoi vocile începură să se adune în jurul unei note, de parcă și-ar fi căutat o demult pierdută armonie. Curând câteva din ele o găsiră și se uniră într-un șuvoi sonor care străpungea valul dezordonat, adunând din ce în ce mai multe glasuri, până când cele o sută de note deveniră cântec, o sută de piepturi împingând aer prin o sută de perechi de corzi vocale, modulând un cântec necunoscut, care vorbea despre tot ce credeam că vreau să uit.

Cântecul, care părea să răsune din toate direcțiile, se adună apoi în locul în care începuse, sub un acoperiș, apoi păru să coboare de-a lungul peretelui și se localiză într-un colț întunecat, de unde începu să se reverse în stradă ca un șuvoi limpede. Muzica se încolăcea precum trupul alunecos al unui șarpe, zvâcnea apoi acut printre ierburile joase, atingea în treacăt petale de flori care pe loc explodau în milioane de culori care sfidau noaptea și limpezea ochiurile de apă murdară adunate prin crăpături.

În locul din care izvora vibrația sonoră prinse contur o siluetă încremenită, acoperită cu haine murdare, asemănătoare cu cele ale muncitorilor berberi care umpleau coșmeliile micii medine. În mâini cu degete lungi, uscate, omul ținea un soi de instrument bizar, compus din tuburi de cupru încolăcite, mici pâlnii acoperite cu membrane subțiri de piele și un sistem complicat de corzi dispuse radiar și ancorate cu mici fragmente de os de o cutie de lemn de cedru.

Străinul deschise ochii și muzica se opri brusc. Mă privi o vreme pe mine, celălalt străin, singurul parazit din aerul călduț al nopții. Din locul în care ședea, sub zidul clădirii, părea un păianjen care aștepta, în mijlocul unei pânze de sunete, insecta cu care va fi dansat într-o ultimă, dureroasă îmbrățișare. Zâmbi gândului meu, fulgerând scurt întunericul nopții cu lumina dinților puternici, albi. ”Apropie-te”, rosti fără să își miște buzele, ”numele meu e Bilal”. Îndată muzica se porni iar, acum ademenitoare, lentă, șerpuitoare. Un val greu, parfumat, îmi apăsa percepțiile, aducându-mă aproape de pământul bătătorit al străzii, paralizându-mi voința, anihilând orice efort, orice rezistență voluntară. I-am căutat din priviri mâinile, voiam să descopăr în ce fel atingea omul de umbră instrumentul necunoscut care emana muzica aceea stranie. Le-am găsit împreunate, degetele unite într-o îmbrățișare strânsă. Instrumentul zăcea răsturnat în praf. ”Cum faci asta, Bilal?” l-am întrebat cu glas stins. ”Cum aduci tu muzica asta la viață? E vreun soi de magie la mijloc? Bilal, Bilal, tu crezi că eu sunt bolnav? Tu încerci să mă vindeci?” Bilal era acum doar o fâșie de întuneric. ”Numai Dumnezeu poate să vindece”, mi-a răspuns Bilal. ”Și El câteodată uită de ce te-a vindecat ori de ce boală sufereai, dacă îți doreai să se sfârșească sau nu. Sănătatea e și ea un soi de boală…”

Am simțit pe vârfurile degetelor atingerea rece a metalului. Mi-am privit mâinile și le-am găsit ancorate în corzi, mângâind tuburile de cupru ale bizarului instrument care zăcea, minute în urmă, răsturnat în praful străzii. Mi-am căutat inima și am găsit-o ușoară, capul limpede, senin, gândurile curgând liber. Muzica se oprise fără să îmi dau seama. M-am apropiat de silueta întunecată care părea să tremure deși noaptea se revărsa acum caldă în jur. Prăbușit sub greutatea unor gânduri străine mie, Bilal plângea în tăcere.

~ de nusitatu pe ianuarie 22, 2009.