Despre renunțare și alți demoni…

Se făcea că era noapte. O noapte deasă, fir lângă fir, necucerită de farmecele discrete ale lunii. Ne așezaserăm căruțele în cerc, în jurul unui foc mare, pe malul unui lac. Lemnele nu ne lipseau și nici de lege nu fugeam, așa că aruncam în noapte valuri mari de lumină pe care umbrele groase adunate la poalele copacilor le înghițeau de-a valma. nusitatu își răsucise o țigară groasă și o apropie cu băgare de seamă de flăcările mărginașe. Din miezul umed de tutun se porniră picioare lungi de păianjeni care i se împletiră în mustăți. Împresurat de fum, chipul lui nusitatu se întunecă pentru o clipă apoi se lumină brusc, pentru că pașii care urcau cărarea îi erau cunoscuți.

Sub asaltul necontenit al luminii o bucată de întuneric se desprinse greu și se prăbuși în mijlocul cercului. Ochii cei negri ai țiganilor se pironiră asupra călărețului apoi fugiră încurcați spre țigăncile care ieșiseră toate din corturi să vadă ce aduce noaptea. Toți rămaseră la locurile lor, numai nusitatu se urni greu, încovoiat de fumul gros pe care îl exhala, și se apropie de silueta înaltă, de nedeslușit, întunecată în ciuda luminii orbitoare a focului cel mare. Când ochii țiganilor se obișnuiră cu întunericul care împresura figura, vocile li se amestecară dintr-o dată: ”Zece galbeni pentru cal, boierule!”, ”Doisprezece și o pereche de cercei de aur curat pentru boieroaica matale!”, „Cinsprezece galbeni boierule și un hanger de Damasc”, și tot așa, care mai de care, până când nusitatu se încruntă și ridică mâinile amândouă cerându-le să se potolească. ”Ia, gata, că nu veni boieru aici în miez de noapte să-și vândă calul”. Stroescu zâmbi și abia atunci lumina se lipi de el și îl văzură și ceilalți limpede.

Nu era singur Stroescu, dar el nu e niciodată singur așa că nu prea se sinchisiră țiganii, numa că de data asta lângă el răsări din întuneric nici mai mult nici mai puțin decât Madelin, cu un buchet de iasomie pe care îl puse binișor nu prea aproape de foc, să nu se ofilească. nusitatu se aplecă să îl miroasă și tocmai atunci o pală de vânt răscoli jăratecul și îi aprinse pe neașteptate capetele cele lungi ale mustății care din neagră se făcu roșie, apoi cenușie, și în cele din urmă dispăru cu desăvârșire. nusitatu nu se pierdu cu firea și bău doar adânc din cana cu vin, așteptând ca oaspeții să se așeze.

Noaptea se făcu apoi din nou ca o apă din cele negre de la capătul lumii și luna își îngropă fața în palme. Stroescu torcea din fluierul cioplit din lemnul unui copac orfan un cântec. Toate țigăncile își despletiră coadele și aruncară pumni de galbeni în focul care abia mai mocnea. Curând șuvoaie de metal gălbui începură să se strecoare prin iarbă, îmbrăcând în solzi moi picioarele Madelinei, apoi urcară spre glezne și genunchi și până să se termine cântarea Madelin era toată îmbrăcată într-un cocon de aur străveziu și adormise, visând periculos furtuni și abandonuri. Lângă ea, buchetul de iasomie prinsese rădăcini și creștea în noapte umplând zările. nusitatu și Stroescu se priviră cu înțeles dar nu ziseră nimic. nusitatu își îndesă pălăria pe ochi și se puse pe crescut o mustață nouă. Stroescu își lipi iar degetele de lemnul cald și cântă, priponind luna pe cer să nu se facă ziuă.

În coconul ei Madelin a ferecat toate visele lumii. Așa că nusitatu așteaptă, răbdător, sfârșitul și deșteptarea, cu aripile cele noi…

Povestea unei povești

Mi-a trebuit ceva timp să mă adun și să răspund chemării pe care a lansat-o o veche leapșă cu cărți. Timpul nu s-a scurs în van, nu a fost, cu alte cuvinte, irosit pentru că l-am folosit pentru a dezgropa din podul secret al muzeului itinerant de care am vorbit mai demult, un exemplar din ”Puszcza”, romanul unui oarecare Prawo Jazdy, obscur scriitoraș de prin ghetourile pline de praf ale Varșoviei la finele veacului de dinaintea celui trecut. Prawo a scris de altfel o singură carte înainte să dispară fără urmă în vara anului 1905. Cartea nici nu se voia a fi de fapt carte, dar despre asta am să îl las pe el să vă lămurească la momentul oportun.

Povestea lui Prawo începe destul de banal cu personajul principal, numit, neinspirat, tot Prawo, la rândul lui scriitor amator, închis în compartimentul plin de fum al unui tren care îl poartă în miez de vară departe de Varșovia și de cioburile de inimă pe care le-a lăsat sub talpa unei femei care îi respinge dragostea. Destinația nu îi e, de fapt, chiar atât de departe de orașul sufocat de sentiment. Halta în care coboară e la doar două ore distanță, și de acolo o trăsură închiriată îl lasă la marginea pădurii, Puszcza Kampinoska, în care se află o mică și dărăpănată căsuță în care Prawo plănuiește să petreacă o chinuită vacanță.

În fiecare zi e înnorat deasupra pădurii și frunzele verzi, epuizant de verzi, sunt mereu ude, încărcate de apă, deși nu plouă niciodată convingător, eliberator. Prawo visează ploaia, uneori crede că o aude noaptea și fuge repede afară să se lase pradă apei care are să îl curețe de toată truda sentimentelor, dar de fiecare dată își dă seama că se înșelase, era doar vântul sau vreo pasăre de noapte vâslind prin aerul gros, plin de frunze.

Zilele și le petrece scriind o lungă, interminabilă scrisoare adresată femeii din Varșovia. La început plănuiește să îi trimită rândurile scrise dar pe măsură ce foile se adună, teancuri pe masă, apoi pe podeaua de lemn, pe pat, pe cufărul de lemn de nuc, înșiruite după un sistem complicat pe care îl inventează ca să le poată ține socoteala își dă seama că nu va putea să miște construcția din loc fără să o piardă. În fiecare după-amiază se plimbă prin pădurea verde, udă, sub cerul gri, uscat și se gândește să plece din pădure, să revină în lumea din care evadase, să se întoarcă la ea și să îi recâștige inima împietrită. Pădurea foșnește în jurul lui, verde peste verde, frunze peste mușchi, păianjeni verzi și fluturi verzi, muște verzi și ochiuri de apă verde peste care se așterne ca un strat subțire de praf aerul gri, sub cerul mereu înnorat.

Prawo se întoarce la casa de lemn umed, înverzită de mușchi, ca la o soție credincioasă. Lângă casă s-a pripășit un câine bătrân, cu blana lungă, plină de ciulini și frunze. Câinele se mișcă mereu fără zgomot și îl urmează pe om peste tot, prin vegetația densă de pe lângă cărările din pădure, ascuns ochilor lui Prawo dar mereu atent, iscoditor. Câteodată, pierdut în gânduri, Prawo se adâncește pe cărări neștiute, străine și după ceasuri bune de mers se crede pierdut în măruntaiele verzi ale pădurii dar descoperă mereu că e la doar câțiva pași de casa verde, cu păianjenii ei verzi care îl pândesc din colțuri umbroase, mestecând muște verzi.

Vara nu se mai termină. În citadela de foi mâncate de umezeală pe care Prawo le înșiruise pe podele, literele de cerneală înverzesc și ele și construcția, întărită cu ace de pin și bucăți de frunze, servește de acum drept palat unui trib de furnici. Tocul pe care îl lasă în călimară într-o noapte încolțește și dă frunze până dimineață. Prawo deschide ochii din patul de lemn în care dormea peste grămezi de foi scrise mărunt și vede minunea cu ochii grei de somn. Dă să se ridice din pat dar nu reușește. O sfârșeală de neînțeles îl pironește. Cu coada ochilor se vede întins în pat, un trup uscat, rigid, gri din care au țâșnit lăstari tineri, verzi care au săpat drumuri tubulare prin teancurile de foi, dispărând prin crăpăturile din podele în pământul moale și umed de sub casă. Ochii verzi clipesc o singură dată, ca o înțelegere, înainte ca Prawo să dispară, cu casă cu tot, într-un vârtej de frunze sub curgerea torențială a singurei ploi înregistrate de analele meteorologice ale verii din acel an.

Acum, sincer să fiu, alegerea cărții ăsteia îmi pare tare neinspirată. Poate că unicul merit al poveștii e că scriitorul ei și-a găsit, intenționat sau nu, un sfârșit inspirat. Prawo e undeva acolo, în umbrele verzi ale pădurii, pândind ploaia.

Epitaful unei morți anunțate

Crima a fost săvârșită, fără îndoială, din necesitate. Un act de milă chiar, față de victimă, grav bolnavă de altfel, și față de protagoniștii doriți sau nu ai tragicului eveniment. Au fost voci care au lăudat inițiativa, voci care, mai mult, au numit nebunie amânarea actului până în momentul prezent, spunând că fapta ar fi trebuit să se petreacă acum câțiva ani pentru a nu-i expune inutil pe vecini la riscurile pe care inevitabil și le asumase proprietarul. Până la urmă, la capătul unei zile de muncă grea, de luptă chiar, cu topoare și ferăstraie, pe chipurile asudate luceau zâmbete iar pe asfaltul crăpat se întindeau umbrele tăiate în bucăți pe care le arunca sub soarele în asfințit trupul mutilat.

Au fost câțiva care au ascuns în ei o strângere grozavă de inimă și au cărat-o, cu prețul a câtorva ani buni din ceea ce numim obișnuit viață, adânc în noaptea care a urmat, trezindu-se în întuneric cu ochii în lacrimi și sfâșiindu-și pijamalele vechi, rufoase, încercând în zadar să umple cu urletele lor golul nefiresc care rămăsese în urmă, cuprinzând încet cerul în îmbrățișarea lui înghețată. Ăstora viața le închisese una din puținele șanse de a reveni într-o lume care ascundea o dată toate minunile posibilului. Brusc dezrădăcinați, dezancorați, frânghii de siguranță plesnind pretutindeni în jur, lespezi mari prăbușindu-se cu zgomot din cupola miraculoasă a nemuririi, se trezeau aruncați pe panta alunecoasă a planurilor sublunare, împinși de un momentum imperturbabil în cazanul acid al schimbării, al progresului, al istoriei.

Unii, aflați departe, peste mări și țări, neștiind ce se petrecea în miezul zbuciumat al primăverii în paradis, au simțit prea târziu unda violentă, țipătul cosmic al extincției și, neprotejați, nepregătiți, lipsiți de resurse secundare de vitalitate, au căzut brusc și irevocabil într-o catatonie absolută a simțurilor, uitând dintr-o dată să iubească, să dorească, să caute, să ceară, uitând, în final, cum să uite. Aceștia nu au mai găsit niciodată drumul înapoi, spre paradis, din simplul motiv enunțat mai sus că uitaseră să îl caute.

Și undeva, în toiul visului unui copil, într-o noapte geroasă de iarnă, într-o casă veche de chirpic, încălzită gros de o sobă de teracotă mai veche decât casa, în mirosul de lemn de brad și prăjituri cu gem și nuci, încolțiră pe neașteptate trei pui de copac. Precum în basme, cei trei crescură într-o noapte câți alții într-un veac și se îmbrățișară strâns, atât de strâns încât nu se mai putea spune cu certitudine dacă era un singur copac sau trei, deși copilul, el singur știa că erau trei, pentru că îi văzuse în noaptea de iarnă, în vis, încolțind, îmbățișându-se și crescând împreună, umbrind răcoros, mereu, un colț de curte cu asfaltul pleznit de atâta vară, lângă poarta grădinii, de unde începea deja să se strecoare un miros aburit de struguri.

Pe curând, prietene.

Deism

Mi-L închipui pe Dumnezeu precum un bătrân care șade pe un trunchi prăvălit de eoni, căptușit cu mușchi, într-o pădure, în mijlocul unei insule care are drept coaste munți cu vîrfurile pierdute în nebuloasa Crab. Printre stâncile lor de cristal curg râuri de stele care se varsă toate într-un ocean neliniștit, populat de sirene monstruos de senzuale. Oceanul cu sirenele lui îi sunt necunoscute lui Dumnezeu, pentru că singurele Lui amintiri sunt trunchiul acoperit de mușchi si pădurea din jur. E mereu noapte în pădurea din mijlocul insulei lui Dumnezeu, o noapte sfâșiată doar de râurile de stele care curg din munți. Dumnezeu se înfioară sub lumina lor și își înfășoară mai strâns în jurul umerilor blana unui animal nemaivăzut, în mâini strânge un fluier cioplit din speranțele Lui înșelate și cântă sub noaptea cosmică, precum un copil, o melodie pe care nu o aude. Cântecul se înfășoară și el mai strâns în jurul umerilor Lui și, îmbibat de căldura trupului Lui și înșelat de nepăsarea Lui se risipește în noapte, purtat de vânturile de neutroni, se lovește de stâncile de gaz înghețat și se strecoară prin crăpături pe care nici măcar ochii lui Dumnezeu nu le pot desluși. Scăpate din aerul înghețat al nopții de deasupra insulei notele se descompun, se aliniază aleator și valurile de vânt sărat de deasupra mării le amestecă în compoziții solemne uneori, crude alteori, compunând și desființând, ritmic, Creația.

Din praf…

Leapşă  întâmplătoare (adică aleasă la întâmplare, dintre sute şi mii de lepşe…) de la Madelin. Păpuşile copilăriei. Eu am avut un urs maro, dintr-un fel de catifea roasă, umplut cu rumeguş. Era mult mai mare decât mine şi imposibil de mişcat pentru că era foarte greu din pricina rumeguşului. Aşa că îşi petrecea mai toate zilele pe o canapea din “camera curată” din casa bunicilor, unde intram foarte rar. Avea şi companie, un urs mai mic, bej, din pluş, pe care nu l-am cunoscut prea bine niciodată. Ăsta micu era uşurel dar nu îl luam niciodată la joacă pentru că nu voiam să îl lăsăm singur pe cel mare. Cu timpul au îmbătrânit amândoi şi au devenit uşori dar de-acum noi copiii crescuserăm şi jocurile noastre erau altele, cutreieram grădini şi străzi neasfaltate din cartier şi nu mai aveam loc de urşi în expediţiile noastre de pradă la cireşe.

Am avut şi o păpuşă adevărată, Roxana o chema, cu care dormeam înainte să îl întâlnesc pe ursul cel maro. Roxana a avut o viaţă scurtă şi grea pentru că eu eram un copil ori curios, ori răuvoitor (nu se poate stabili cu certitudine ce anume anima acţiunile mele la vârsta de doi ani jumate) aşa  că în fiecare dimineaţă, la trezire, o făceam bucăţi şi bunica trebuia să o coasă din nou. Îmi aduc şi acum aminte că era plină cu vată.

Mai era în camera curată de care ziceam mai sus o păpuşă chinezească de plastic care vorbea. Era păpuşa soră-mii, se înţelege, şi eu n-am auzit-o niciodată vorbind, dar când nu era niminea prin preajmă m-am strecurat de vreo două ori şi m-am uitat sub rochiţa de pânză şi am văzut cutiuţa de plastic cu găurele ca de sită unde locuia un mic difuzor şi lăcaşul gol unde ar fi trebuit să fie bateriile.

Îmi mai amintesc o puşcă cu pat galben de plastic, cu două ţevi de oţel adevărat şi lunetă deasupra prin care nu puteai privi cu arma în poziţie de tragere pentru că era instalată complet anapoda. Ţin minte că am luat-o cu mine la cinema, la unul din filmele cu cowboy şi indieni la care ne ducea bunicul din când în când, departe tare de casa noastră, mai departe chiar decât colţul familiar al străzii Bucegi, ba chiar dincolo de calea ferată şi clădirea şcolii, în inima aglomerată a oraşului. Fincă aveam ditamai puşcociul cu mine nu mi-a fost frică de nimeni şi de nimic. Tare mândru mai eram de el. Avea, se pare, un mecanism care încărca două resorturi înăuntrul ţevilor şi dacă puneai la capătul ţevilor două mici dopuri de plastic puteai să împuşti de-adevăratelea nene. Dopurile s-au pierdut în jungla de viţă de vie din grădină în prima zi de joacă iar resorturile s-au blocat din pricina strugurilor verzi cu care încercam să înlocuiesc muniţia pierdută, dar puşca mai zace şi azi în patul ei moale de praf din vreun pod de casă.

Aici trebuie să mă opresc pentru că abia mai ajung la tastatură, mîinile mi s-au micşorat şi s-au făcut albe şi moi, cuvintele încep să nu mai aibă sens şi mi s-a făcut o poftă teribilă de cireşe. Cred că am să mă pierd în vie, să caut cartuşele de plastic şi ochii albaştri ai Roxanei.

Potosi

             Sfânta Moarte îmi zâmbi apăsat. De fapt așa mi-o aminteam dintotdeauna, mereu zâmbind, mereu apăsat. Oasele galbene și dinții de coral nu puteau, în nici un fel imaginabil, să zâmbească blând, sau duios. Își întoarse apoi privirea întunecată spre peretele de piatră prost luminat de lumînarea aproape epuizată și își așeză umbrela roșie cu dantele pe umăr, stârnind mormăieli înfundate printre ceilalți mineri.

Din colțul opus al camerei, Unchiul se rostogoli spre mine încruntat, mușcându-și gânditor capetele mustăților. ”Așa deci, aud că ai trecut pe la Padre ieri, păcat că nu mi-ai zis din timp, te-aș fi rugat să îi transmiți cele mai calde complimente.” Unul singur dintre mineri lăsă să-i scape un hohot spart dar și-l înghiți imediat și își aplecă din nou capul, căutând umbrele care se amestecau cu scântei metalice în praf. Ceilalți nu schițară nici măcar zâmbete. Știau că Unchiul nu avea chef de glume. Și mai știau că dacă unul din noi greșea Unchiul ne pedepsea pe toți, indiferent cât de ascultători fuseseră ceilalți.

M-am uitat o clipă către ea, încercând să ghicesc dacă avea să zică ceva sau nu. Deși era mult mai vârstnică decât Unchiul și se jucase cu părul de diamant al Tatălui înainte ca lumea ei să fie dată în stăpânire copiilor Lui de lumină, Sfânta Moarte nu se băga niciodată în discuții când simțea că Unchiul e supărat. Și Unchiul se supăra des în ultima vreme.

Abia trei săptămâni în urmă galeria cea mare se prăbușise peste treisprezece mineri, amestecându-le carnea tare în minereul de argint. Toată suflarea din Potosi se adunase atunci în fața intrării și își ceruseră în genunchi iertarea, fără să știe care le era păcatul. Trei zile la rând nimeni nu intrase în mină, paralizând complet producția și iscând greve de protest la stațiile de prelucrare a minereului de la poalele muntelui, unde muncitorii credeau că minerii n-or să mai intre în veci în puțuri și ei or să-și piardă slujbele. Trei zile la rând bărbații turnaseră în galerii găleți de alcool, arseseră grămezi de tutun și frunze de coca la gurile puțurilor și nu se atinseseră de femeile lor, care și ele uitaseră de bârfe și clevetiri și își puneau toată nădejdea în strădaniile bărbațior.

După trei zile galeria cea mare respira din nou aer curat și bărbații se întoarseră în măruntaiele ei de metal prețios. Îl găsiseră pe Unchiul exact acolo unde îl lăsaseră, nemișcat dar bine dispus, gata să accepte umilele lor daruri, și se apucară din nou să scormone labirintul de piatră din care-și storceau zi de zi pâinea neagră.

”Unchiule, am început, știi foarte bine că pe dumneata te cinstesc mereu și nu…” dar Unchiul nu mă ascultă mai departe, făcându-mi plictisit un semn că mai bine tac. Sfânta își întoarse în sfârșit privirile spre scenă și păru că avea să zică ceva. Să îmi ia apărarea, gândii eu, anticipând o nemaivăzută dispută. Dar singurul sunet pe care îl scoase fu un suspin prelung, aspru, care părea să îmi fie adresat mie, celorlalți mineri și Unchiului în aceeași măsură. Bineînțeles, nu se cădea să spună mai mult, îmi dădui seama. Era doar oaspetele Unchiului aici. El, Unchiul, se trezise în inima muntelui pe când metalul abia se închega în venele pământii și tot el fusese cel care zguduise pământul de sub picioarele prospectorilor incași și îi alungase, păstrând argintul pentru spaniolii care îl vor fi folosit pentru a-și duce mai departe delăsarea. Motivele Unchiului ne rămâneau mereu necunoscute, deși Sfânta Moarte înțelegea, se pare, mult mai mult decât ne lăsa pe noi să credem.

Unchiul stătea cu spatele la noi și părea copleșit acum, cufundat într-un nor de fum de tutun, ghirlandele de flori uscate îi urâțeau, în loc să îi înfrumusețeze umerii neregulați, care păreau ciopliți cu nepricepere din bucăți de minereu. Mustățile i se alungiseră și întreaga figură monumentală se prăbușise în ea însăși fără zgomot, fără cuvinte. Ne țineam cu toții răsuflarea. ”Plecați cu toții, izbucni deodată, nu vreau să vă mai văd mutrele nenorocite, cine nu iese din mină acum n-o să mai iasă niciodată!”. Panica se stinse repede pe culoarele galeriei și curând zgomotele pașilor se îndepărtară și amuțiră. Fără să se întoarcă Unchiul zise iar, acum lent, apăsat: ”N-o să-ți ajute la nimic că ai rămas aici. Viața n-am să ți-o iau pentru că nu pot decât să o dau mai departe și ea n-are de gând să o primească, deși de când s-a aciuat aici nu a refuzat nici unul din minerii pe care i-am strâns în pumnul meu de piatră pentru păcatele lor. Dar cauți degeaba iertare când știi că ai greșit. Dacă n-ai ști care ți-e greșeala, te-aș ierta. Acum pleacă și tu și nu te mai întoarce niciodată aici. Asta e ultima mea poruncă, dacă ai să o nesocotești am să te închid într-o vină de argint și nu-mi pasă dacă viața o să-ți rămână veșnic agățată de trupul mincinos.”

M-am întors către ea, căutând un semn, o privire, dar Sfânta studia preocupată o grămăjoară de oase de pasăre. Aproape fără să îmi dau seama mi-am dus pașii către ieșire, respirând pentru ultima oară aerul dens, încărcat de praf. Aveam să încerc să îmi duc viața mereu la suprafață, acum, singur printre copiii subteranelor, un exilat.

Fantezie africană

Îmi târam cu greu sufletul pe străzile murdare din vechiul cartier al pielarilor. Ca întotdeauna, orele nopții răpeau străzii toate distracțiile zilei așa că nimeni nu tulbura zborul tăcut al liliecilor pe sub coroanele rare ale curmalilor. Forme imprecise, mici grămezi de blană întunecată, ocoleau colțurile clădirilor parcurgând trasee familiare. Mă scufundam în praful uscat, picioarele mi se împotmoleau în șuvoiul de amintiri care curgea împotriva mea, amenințând ca de obicei să mă înece. Mă agățam de destinația mea ca de un colac de salvare. În locul acela blestemat am să uit iar. Ca de obicei. Și poate mâine zorii n-au să-mi mai strecoare în suflet otrava fără leac a nemuririi, memoria. Până acum drogurile fără asemănare ale marocanilor, kiful și hașișul aduse din Rif, nu reușiseră să șteargă în trei luni de nopți ceea ce cuvintele unei femei așternuseră în doar câteva minute pe pânza din ce în ce mai murdară a amintirii. Nici femeile parfumate din Tunisia, nici mulatrele din Fes, nici berberele cu pielea aspră de la poalele Atlasului, nu reușiseră să îmi rupă din carne urmele degetelor ei și de pe buze mirosul părului ei. Nu aveam de gând să mă dau bătut încă. Îmi găsisem de lucru în port, traduceam documente pentru un birou de schimb și primeam zilnic o sumă de bani din care îmi plăteam porția de uitare noaptea. Plus toate țigările răsucite din tutun negru, fără filtru, pe care puteam să le fumez în orele, mereu altele, în care mă găseam înghesuit în biroul plin de muște de la ultimul etaj al unei clădiri ce părea construită în întregime din tablă ondulată.

Noaptea era cea mai groaznică parte a ciclului, pentru că noaptea totul se redeștepta. Diavolul memoriei, cuvinte, imagini, coarne și dinți, unghii rupte, răcnete și blesteme. Ziua curgea în monotonia amorțită a posibilului, lumina anesteziază, contururile precise sunt goale de orice conținut imaginat. Noaptea era mereu ca în ultima noapte pe care mi-o aminteam și de aceea așteptam în fiecare zi noaptea cu mai multă furie, pentru că îmi închipuiam că noaptea care vine va fi cea în care voi reuși, în sfârșit, să schimb fața împietrită a nopții. Noaptea, Noaptea, nenorocita noapte eternă.

M-am oprit deodată, de parcă m-aș fi împiedicat de amintirea ei. Am privit în jur, încercând să străpung incertitudinile care mă împresurau. De undeva, de sub un acoperiș, o pasăre începu să cânte violent, ca la o comandă neauzită. O sută de voci îi răspunseră imediat, ca o ploaie, un zgomot de nedescris. Glasurile curgeau din toate părțile, o cacofonie de sunete, înalte și joase, aspre și dulci, într-o dezordine absolută. Apoi vocile începură să se adune în jurul unei note, de parcă și-ar fi căutat o demult pierdută armonie. Curând câteva din ele o găsiră și se uniră într-un șuvoi sonor care străpungea valul dezordonat, adunând din ce în ce mai multe glasuri, până când cele o sută de note deveniră cântec, o sută de piepturi împingând aer prin o sută de perechi de corzi vocale, modulând un cântec necunoscut, care vorbea despre tot ce credeam că vreau să uit.

Cântecul, care părea să răsune din toate direcțiile, se adună apoi în locul în care începuse, sub un acoperiș, apoi păru să coboare de-a lungul peretelui și se localiză într-un colț întunecat, de unde începu să se reverse în stradă ca un șuvoi limpede. Muzica se încolăcea precum trupul alunecos al unui șarpe, zvâcnea apoi acut printre ierburile joase, atingea în treacăt petale de flori care pe loc explodau în milioane de culori care sfidau noaptea și limpezea ochiurile de apă murdară adunate prin crăpături.

În locul din care izvora vibrația sonoră prinse contur o siluetă încremenită, acoperită cu haine murdare, asemănătoare cu cele ale muncitorilor berberi care umpleau coșmeliile micii medine. În mâini cu degete lungi, uscate, omul ținea un soi de instrument bizar, compus din tuburi de cupru încolăcite, mici pâlnii acoperite cu membrane subțiri de piele și un sistem complicat de corzi dispuse radiar și ancorate cu mici fragmente de os de o cutie de lemn de cedru.

Străinul deschise ochii și muzica se opri brusc. Mă privi o vreme pe mine, celălalt străin, singurul parazit din aerul călduț al nopții. Din locul în care ședea, sub zidul clădirii, părea un păianjen care aștepta, în mijlocul unei pânze de sunete, insecta cu care va fi dansat într-o ultimă, dureroasă îmbrățișare. Zâmbi gândului meu, fulgerând scurt întunericul nopții cu lumina dinților puternici, albi. ”Apropie-te”, rosti fără să își miște buzele, ”numele meu e Bilal”. Îndată muzica se porni iar, acum ademenitoare, lentă, șerpuitoare. Un val greu, parfumat, îmi apăsa percepțiile, aducându-mă aproape de pământul bătătorit al străzii, paralizându-mi voința, anihilând orice efort, orice rezistență voluntară. I-am căutat din priviri mâinile, voiam să descopăr în ce fel atingea omul de umbră instrumentul necunoscut care emana muzica aceea stranie. Le-am găsit împreunate, degetele unite într-o îmbrățișare strânsă. Instrumentul zăcea răsturnat în praf. ”Cum faci asta, Bilal?” l-am întrebat cu glas stins. ”Cum aduci tu muzica asta la viață? E vreun soi de magie la mijloc? Bilal, Bilal, tu crezi că eu sunt bolnav? Tu încerci să mă vindeci?” Bilal era acum doar o fâșie de întuneric. ”Numai Dumnezeu poate să vindece”, mi-a răspuns Bilal. ”Și El câteodată uită de ce te-a vindecat ori de ce boală sufereai, dacă îți doreai să se sfârșească sau nu. Sănătatea e și ea un soi de boală…”

Am simțit pe vârfurile degetelor atingerea rece a metalului. Mi-am privit mâinile și le-am găsit ancorate în corzi, mângâind tuburile de cupru ale bizarului instrument care zăcea, minute în urmă, răsturnat în praful străzii. Mi-am căutat inima și am găsit-o ușoară, capul limpede, senin, gândurile curgând liber. Muzica se oprise fără să îmi dau seama. M-am apropiat de silueta întunecată care părea să tremure deși noaptea se revărsa acum caldă în jur. Prăbușit sub greutatea unor gânduri străine mie, Bilal plângea în tăcere.

Jurnalul unui vampir sentimental (III)

Mă privesc de dincolo de mine. Sau poate că nu eu sunt cel care privește. Sau nu sunt eu cel privit. Se aude, de dincolo de mine, mișcarea aerului între foile unei cărți…

Celălalt zâmbește, ca de obicei. Zâmbesc și eu, precum umbra celuilalt, deși e imposibil să faci o umbră să zâmbească. Un alt celălalt zace între noi, gol. Îl privim amândoi fără nici o emoție. Oglinda care ne desparte se despică într-un zâmbet întunecat apoi se închide la loc, precum un fermoar. Din despicătură n-a rămas decât o dungă roșie, ca o dâră de ruj.

 

Celălalt fuge din oglindă și se întinde și el lângă celălalt. Acum chiar că par umbre, ceilalți, răsfrângeri succesive în oglinda întunericului care emană din plămânii mei. Îmi aud respirația împingând valuri de beznă în lumina rară a străzii. Bezna se dizolvă lent în bălțile de lumină de pe trotuar, se cațără pe stâlpii de iluminat și se concentrează în filamente incandescente, secționând precis arterele care poarta fluidul strălucitor. Coborând de-a lungul străzii luminile se sting în urma mea și mă închipui un nor de furtună pe un munte, devorând păduri, prăpăstii, vieți nenumărate, neauzite.

 

O văd la colțuri de stradă și după tot acest timp – cât timp? – încă tresar de fiecare dată. Îmi simt buzele ude și amorțite, pline de cuvinte pe care nu mai știu să le formulez. Substanța sunetelor s-a desprins treptat de pânza memoriei mele și în locul ei a crescut ca un cancer o tăcere pe care nu mai pot să o sparg.  Știu că în ea mi-aș regăsi toate cuvintele, cuvintele pe care le-am uitat în ea, pe care nu le-am putut duce mai departe. 

 

Nu e ea. Oare dacă ar fi cu adevărat ea, aș recunoaște-o?…Nu mă interesează de fapt, gândurile astea sunt ale celuilalt și el e dincolo de mine, privindu-mă printr-o gaură de cheie. În spatele lui, celălalt îl privește la rândul lui, prin altă încuietoare. Îi simt respirând greu aerul vechi, buzele uscate, dinții îngălbeniți, îi simt purtându-mi mâinile ca pe mănuși…

 

Ea e dincolo de ei, mult mai departe, mai adânc, în spatele tuturor ușilor, mereu…

După-amiezile unui colecționar de memorie

După-amiezile se adună nori groși pe pânza veche a ferestrei. Așa a fost întotdeauna, de când am deschis prima oară ochii deasupra grădinilor răsturnate ale cartierului de dincolo de geam. Geamul e umbra plină de contradicții a unui fost geam, sticla mată se încălzește greu și lumina se strecoară cu lentoare nemăsurată prin crăpăturile fine, pline de praf, ca mai apoi să accelereze fulgerător, lovindu-se cu un zgomot sec de oglinda spartă, de neînlocuit.

 

După-amiezile se întind pe toate trotuarele vrute și nevrute pisici, toate la unison, ascultând muzica nescrisă a timpului care trage să moară pe garduri. Din loc în loc vântul bălăngăne cotoare de chei uitate în încuietori de uși de garaj. Copiii care le privesc își închipuie că un căpcăun e încuiat în garaj și zguduie ușa să iasă. Vreun câine bătrân își lasă urechile pe spate și își înfinge botul într-un ciorap vechi, visând vara aceea când n-a plouat decât o zi.

 

Pe șoseaua stricată se rostogolește scârțâitul unui căruț, cocoșat de o butelie de gaz. În spatele căruțului, cu fruntea udă, Dumnezeu calcă apăsat, măsurând cu privirea pe sub sprâncenele groase distanța care îl separă de vârful dealului, unde strada se termină și începe infinitul. Ca în fiecare zi poartă o bască gri și un pardesiu care la începutul lumii era bej dar acum e doar ”deschis la culoare”.

 

Copiii se tem să îl privească, dar e o teamă amestecată cu un soi de dragoste impusă, așa cum trebuie iubiți bunicii pe care îi văd o dată pe an la Crăciun, când primesc și cadourile acelea nedorite, pulovere și ciorapi și uneori dulciuri pe care nu au voie să le mănânce toate deodată. Unii mai curajoși mormăie un fel de sărumâna cu ochii în pământ și cu un deget uitat complet anapoda în nas.

 

Dumnezeu nu îi înseamnă pe nicio listă. Ochelarii groși, groși precum sprâncenele, deși altfel, îi tot alunecă de pe nas din pricina transpirației și căruțul scârțâie mereu, mai ascuțit, mai apăsat, pe măsură ce toate dorințele de neîmplinit ale copiilor se scurg de prin curți și se lipesc de roțile tocite de cauciuc. Cu mâini de uriaș Dumnezeu împinge căruțul și un zâmbet i se adună la colțurile buzelor de uriaș pentru că după-amiaza se apropie de sfârșit. Deși copiii n-or să afle niciodată, sfârșitul după-amiezei e sfârșitul tuturor după-amiezelor lumii.

Incredibila și trista întârziere

Niciodată nu privesc prin ferestre, mai degrabă ferestrele privesc prin mine. Curiozitatea ferestrelor e un factor care sporește incertitudinile pe care le adun din fiecare zi. Oricum, orice aș vedea prin sticla mincinoasă a unei ferestre e doar trecutul. Nu, nu mă înțelegeți greșit, minciuna nu e produsă de sticla ferestrei ci doar intermediată de ea, minciuna, ea, e fabricată în chiar mintea mea cu ajutorul defectuos al simțurilor și al nervilor mei. Nu pot privi decât în trecut, deși un trecut recent și, poate, proaspăt în memoria infailibilă a lumii.

 

Existența mea e o nostalgie sau un regret pe care nu le resimt precum nostagii sau regrete ci precum noi și emoționante surprize. Numai că surprizele nu sunt nici noi nici emoționante nici surprize, ci lucruri care s-au petrecut de mult, nene, hoho, de vreun sfert de secundă ceea ce poate să pară puțin dar e mai mult decât i-a trebuit universului să se nască.

 

Un sfert de secundă e timpul necesar și suficient pentru ca în conștiința mea să se nască sentimentul familiar de recunoaștere a realității. Numai că realitatea, o dată recunoscută, nu mai e realitate, ci amintirea ei, un ecou. Uimitor e faptul că dacă în procesul ăsta lent de recunoaștere cineva vine și îmi vâră sub nas sau prin urechi ba chiar sub buricele degetelor vreun stimul, creierul meu lasă baltă tot ce făcea și se apucă să recunoască noua jucărie. De multe ori el, creierul, recunoaște și prima senzație, dar uită să-mi spună și mie, conștientul, așa că deși știu, nu știu că știu, precum Port, în filmul lui Bertolucci, Il Te Nel Deserto, care știa că fusese înșelat de Kit, dar nu știa că știe…

 

Și mai uimitor e că deși percep numai ecourile îndepărtate ale existenței lumii, sunt totuși în stare să prind o minge aruncată spre mine din afara timpului…Dar asta e deja vrăjitorie.