Pepenism

Azi am demontat sistematic un pepene. O combină biologică, măgăreață. Un monstru. Am alunecat printre coloanele de burete sângeriu și am căzut pe spate, ca un gândac, în plasa umedă, lipicioasă a memoriei. Verile cele lungi, nopțile cele scurte.

Iarăși nopțile, cele din urmă sunt totdeauna cele dintâi în goana îndărăt, spre alte anotimpuri. Am uitat. Există undeva, în București, un spațiu unic, aproape pătrat, închis între pereți ondulați care au fost succesiv albi, apoi un gri prăfuit, apoi din nou albi, de nenumărate ori, succesiv. În acest spațiu există un bec de 40 de vați, care arde mereu luminând un cap aproape pătrat și el, în care e închis un alt spațiu, inform și infinit, infinit dacă nu în anvergură măcar în detalii, imposibil de adunat la un loc dar identificabile separat, cu un efort uriaș de concentrare. În spațiul infinit se derulează etern un film în care personajele principale se confundă cu celuloidul filmului și cu lumina proiectorului, cu zgomotul bobinei și cu căldura nefirească a lămpilor. Filmul nu e de fapt un film, ci o melodie, construită pe scheletul inevitabil al succesiunii, al percepției temporale, în eternă derulare.

În locul ochilor și urechilor, audiența e compusă din bulbii olfactivi ai unui nas uriaș, astronomic, conectați prin rădăcini galbene cu bateriile inepuizabile ale memoriei limbice, ancestrale, anti-raționale ale veșniciei. Fragmentele separate, adunate aleator din atomii de lumină muzicală, sunt continuu și nesârșit sortate, asamblate și dezasamblate în sisteme anti-evoluționiste și contra-progresive, reduse la absurd și turnate apoi în forme definitive, abstracte, compacte, care sunt imediat pulverizate de roți dințate și reintroduse în circuitul productiv în care nu se pierde nimic pentru că nimic nu poate fi înlocuit.

Deasupra fabricii de necesități o cupolă transparentă susține, tensionată la maxim, privirea monstruoasă a unui ochi, sfârșitul celor cincizeci de cărări ale evoluției, fereastră în fereastră, oglindă în oglindă, sufletul mistic, astronomic al percepției.

De ce îmi place mie (adică iubesc) Franța – schiță madeliniană

Pentru că Picardia, rece, umedă și întunecată toamna, nu e totuși bântuită de spleen, ci de acordeoane.

Pentru că Prietenii Stupului (adică Les Amis de La Ruche) concertează manouche în baruri aglomerate prin Amiens.

Pentru că există întotdeauna un ultim concert, de despărțire, care ne umple de disperare.

Pentru că după concert toată lumea, da absolut TOATĂ lumea din bar iese afară la o țigară, cu beri cu tot.

Pentru că pe trotuar apare de nicăieri o fată nefirească, cu părul lung, răsucit la capete, care scoate dintr-o cutie veche o vioară și începe să cânte.

Pentru că tot de nicăieri (mă rog, tocmai ieșise din bar) apare Guillaume-au-Chapeau cu o chitară și începe și el, din senin, să cânte pe lângă fata cu vioara.

Pentru că Julien aduce un acordeon și altcineva un clarinet și toată strada sună de jazz țigănesc, barul se golește de tot și patronul și barmanii vin și cască mutre zâmbărețe și mașinile se opresc și cântă ochii negri și Les Tripletes de Cracovie și aici e viața doamnelor și domnilor…

 

Pentru că Toff are o grădină de legume pe o insulă în miezul unui lac și ne lasă să plantăm ceapă pentru la anul.

Pentru că tatăl lui Toff e belgian și are o berărie într-un sat francez unde vinde trei sute de feluri de bere plus berea și cidrul producție proprie. Degustăm bere precum vinul de degustă la mari podgorii. Aceasta e o bere albă, cu arome de ierburi. Berea aceasta este un soi foarte la modă în Europa, brună, aspră, tare. Etc etc…

Pentru că tatăl lui Toff, când nu vinde bere, face autostopul cu nevastă-sa în Bali.

Pentru că trebuie să conduc pe dreapta drumului și căruța mea are volanul tot pe dreapta și nici vorbă să mă grăbesc ori să depășesc camioane, timpul curge…Ba la sensuri giratorii se nasc mari furtuni decizionale, intru pe dreapta ori pe stânga, ați văzut vreunul indicatorul și cine mama măsii are prioritate…Din toată ciulamaua asta rămâne timp berechet să te uiți împrejur și să constați că nu e tot una continentul și cu insula.

Pentru că dormim într-o rulotă și dimineața facem yoga cu Patrick și după-amiaza jucăm tenis la dublu cu gagicile. Seara gătim varză călită cu cârnați și coacem pâine în stil indian și ne băgăm toți doișpe țigani mâinile în aceeași farfurie de tablă mare cât jumătate de masă și ne mai lingem și degetele.

Pentru că îmi dau seama că toate strădaniile mele îmi sunt de mai puțin folos decât mirosul unei dimineți de toamnă. Pentru că undeva, din senin, îmi amintesc să trăiesc într-o răsuflare, ca în toate diminețile de dinainte și de după timp.

Memento

Cum zilele trec de-a valma peste suflete adormite, încremenite, sau mai bine zis împotmolite în necesități ce depășesc sensibilitatea protagoniștilor, citesc târziu. Bucureștiul, apă stătută, cotul molcom și adânc al râului nemuririi, îmi curge iar prin curtea memoriei mirosind a mere putrede și tei.

Cărat de curentul lui, de stafiile lui, ajung printre stafiile mele, colțul uitat de amintire unde ne-am înghesuit, familiar, un unchi, un frate, un cumnat, singurii rămași în viață pentru că fiul înghesuit acolo a murit și el demult, când a murit bunicul.

Unchiul meu cu barbă și ochi verzi mă vizitează rar. Înainte să plec din viață mama mi-a pus în brațe singurele indicii concrete ale sfârșitului vieții lui, un fragment îngălbenit de ziar din anul presupusei lui morți și o listă de nume pe care nu am citit-o niciodată. Ambele fragmente, singurele chei ale misterului care îl înconjoară, sunt atent împăturite într-un plic transparent și depozitate ceremonios printre scrisori de la bănci și facturi telefonice.

Când a murit, unchiul era la vârsta la care sunt eu acum. Numai că era, trebuie să fi fost, un om mult mai bun, mai complet. Trebuie…

Mult timp am sperat cu toții că moartea a fost o farsă, o lovitură de geniu a unui spirit liber, o înscenare. Și el era într-adevăr viu, așa cum e și azi, deși detaliile figurii lui se șterg în fiecare zi în care noi nu ne gândim la el. În ziua când voi pierde, prăbușită în labirintul de frunze gri al demenței, imaginea celor doi ochi verzi deasupra unei bărbi, el va muri cu adevărat.

Omul cu câini

Numele lui mi-a rămas necunoscut până azi. Nici nu venea în fiecare noapte, poate că își aducea aminte de colțul acela de grădină doar în nopțile dintre anotimpuri, așa cum făceam și eu, poate că în unele nopți era acolo fără ca eu să știu. Uneori își anunța, subtil, prezența, alteori îl găseam pe neașteptate în umbra densă de sub nuci, cu câinii aceia slabi, murdari zornăind lanțurile ruginite adunate undeva sub haina lungă, gri care îi acoperea complet silueta deșirată. Nu l-am surprins niciodată intrând în grădină pe poarta veche, din lețuri subțiri, cu vopseaua verde scorojită de soare și de ploile lungi ale sfinților, Petru și Ilie și ceilalți, mulți, adunați sub cerul îndepărtat, nepăsător.

Când îl găseam acolo, în fundul grădinii, era mereu în picioare, cu spatele drept, ca la o paradă militară, atât de greu încât părea turnat în bronz, cu fața ascunsă de o pălărie prăfuită. Câinii se împrăștiau pe tăcute prin iarba înaltă în miez de vară sau se adunau zgribuliți la picioarele lui iarna, mușcând leneș aerul înghețat. Nu țin minte când l-am întâlnit prima dată, poate că înainte să îmi imprim în substanța moale de la poalele creierului sinapsele tari ale memoriei. Privind în urmă îmi apare familiar precum un bunic accesoriu, un frate mult mai mare sau unchiul alpinist pe care l-am pierdut înainte să îl primesc în viața mea de copil și din care mi-au rămas în amintire doar doi ochi verzi deasupra unei bărbi. Vorbea mult, cu indiferență, cu un glas estompat, sugrumat. L-am întrebat mai demult de ce vocea îi suna astfel și mi-a povestit despre război, despre dragoste, despre o viață care și-a pierdut sensul, despre alte vieți niciodată pătrunse de vreun sens, despre moarte și înviere. Nu l-am înțeles atunci dar am priceput că povestea aceea ar fi putut fi singura adevărată din toate basmele pe care le-a înșirat în nopți de sânziene în anii care au urmat.

Câinii erau singurele lui creații, păstrate cu lăcomie de-a lungul anilor, precum prețioase opere de artă. Nu le țineam socoteala, nu erau mereu aceiași, mai cu seamă vara când păreau să umple grădina, scormonind prin toate ungherele, săpând gropi prin straturile cu roșii, dezgropând cârtițe, călcând în picioare șerpii verzi și înnodați ai tulpinilor de castraveți, încurcându-și lanțurile și făcând un tămbălău groaznic, încât mă miram că nimeni nu se trezea și cartierul continua să doarmă sub pătura groasă a nopții somnul parfumat al eternității.

Îi ținea din scurt, dar în glas i se citea o undă de duioșie când vorbea despre ei. Firește, când se crăpa de ziuă, devreme vara, pe la patru, și începeau să cânte cocoșii își lua rămas bun și își mâna turma de căței spre tufele de zmeură de lângă gardul din spatele grădinii. L-am urmărit de câteva ori încercând să descopăr intrarea secretă în grădină pe care fără îndoială că o folosea dar n-am găsit decât gardul vechi, fără nici o urmă a trecerii lui și nu mi-am putut niciodată închipui că ar fi sărit peste gard cu toți câinii aceia atârnați de el cu lanțurile lor.

Jurnalul unui scriitor sentimental

Scriu uneori despre mine precum despre un străin. Cred că tocmai atunci mă surprind cu adevărat, eu, cel de dincolo de cuvinte, de conștiință, de viața mea lăuntrică mereu falsă, fabricată. Mă privesc prin lumina improbabilă a unei povești pe care vreau să o trăiesc, mă arunc flămând într-un miez concentrat de viață clandestină. Îmi agăț personajele de tastele calculatorului apoi le las să plutească liber, precum atâtea zmeie, în curenții calzi ai posibilului. 

De cele mai multe ori o caut cu înverșunare și la capătul unui drum imposibil de lung o găsesc. Ea e mereu acolo, la capătul zbuciumului, la capătul vieților, printre străini pe care îi dau la o parte pe rând, precum petalele unei flori, căutând, disperat, nectarul regăsirii. Mă privește cu un aer îmbufnat, ușor nemulțumită de faptul că mi-a luat un timp nesfârșit să o găsesc.

 Cădem împreună în uitare, povestea se oprește brusc și lâncezește apoi, într-o contemplare pe care nu mă îndur să o întrerup. Celelalte personaje își urmează destinul firesc, independent de voința mea de zeu eșuat pe plaja fericirii și se desprind pe rând de firele pe care le-am țesut cu infinită migală până atunci. Nu îmi pasă, nu regret nimic, pierderea lor e o etapă inevitabilă. Fericirea mea e acum adunată într-un ultim fir, de care atârn întreaga greutate a celei mai spectaculoase romanțe imaginate vreodată. 

Din timp în timp îmi survin vești despre personajele pierdute, unul a devenit un reputat entomolog, altul s-a înstrăinat complet de lume și bântuie ca un apucat străzile în miez de noapte, băgând spaima în suflete slabe, altul s-a închis într-un apartament de pe Sebastian și a pierdut șirul zilelor înecate în euforia facilă a vinului. Toți, pe rând, o dată scăpați de sub controlul narativ, devin excentrici sau fanatici. 

Încerc să îi uit, privesc mereu într-un cerc în mijlocul căruia e ea, o sculptură niciodată terminată, o emanație a unui eu ascuns, secret, flămând. Mă hrănesc cu ea, o respir, o port ca pe o haină care mă îmbracă pe dinăuntru. 

Nu simt niciodată momentul fatal, clipa aceea dintre cuvinte, dintre rânduri, în care firul ei îmi scapă printre degete și ea începe să se desprindă pe nesimțite din colajul de emoții pe care îl pictez. Când constat, în final, că ceva nu e în regulă e deja prea târziu. Scriu cu înverșunare atunci, uit să mănânc, să dorm, ore și zile trec pe nesimțite într-un iureș de cuvinte care nu-mi mai aparține, plâng în timp ce scriu și degetele mele o imploră să rămână, să continuăm împreună povestea minunată pe care o începusem.

 Dintre rândurile scrise în grabă, prost, ea mă privește cu ochi goi, o străină, și mă înfior la gândul că îmi era atît de aproape înainte. Devin aspru și rău, o părăsesc și mă ascund într-un alt nivel de contemplare, de data asta alimentat de o ură care transformă fiecare rând într-un mic giuvaier, într-o bijuterie de stil. O urmăresc de la distanță, perfid, aruncându-i în cale nefericiri greu de imaginat, bucuros să o văd cum suferă încercând să răzbată în închisoarea care e acum existența ei. Cu fiecare zi îi e mai greu, necazurile o urmăresc la orice pas și în final e copleșită, învinsă, demnă de milă.

 Acela e momentul în care, satisfăcut, deschid larg porțile vieții și încerc să o ridic din nou pe aripile calde ale curenților, să o redau, splendidă, lumii. Numai că e deja, din nou, prea târziu. La un capăt amar de deziluzii viața nouă nu mai are nici un prilej de ancorare și se topește, încet, în neființă, în disperarea mea pe care nu o mai pot conține, în cuvinte amestecate, ocări și blesteme. Neputincios, mă prăbușesc din scaun și plâng, din nou, acum din nou eu, cel de dincoace de cuvinte, de conștiință, de viața mea interioară fabricată. Eu, zeul crud, sufăr pentru mine, cel de dincolo de cuvinte, pentru ea, cea de dincolo de voința mea. 

Zile în șir rămân paralizat, gol, dezarticulat. Mă ridic apoi, într-un sfârșit, dintre ruinele sufletului meu și șterg cu meticulozitate toate urmele crimei, lăsând în urmă o pagină din nou albă și o nostalgie pe care eu, cel de dincoace, nu aș putea vreodată să o articulez în cuvinte…

Despre renunțare și alți demoni…

Se făcea că era noapte. O noapte deasă, fir lângă fir, necucerită de farmecele discrete ale lunii. Ne așezaserăm căruțele în cerc, în jurul unui foc mare, pe malul unui lac. Lemnele nu ne lipseau și nici de lege nu fugeam, așa că aruncam în noapte valuri mari de lumină pe care umbrele groase adunate la poalele copacilor le înghițeau de-a valma. nusitatu își răsucise o țigară groasă și o apropie cu băgare de seamă de flăcările mărginașe. Din miezul umed de tutun se porniră picioare lungi de păianjeni care i se împletiră în mustăți. Împresurat de fum, chipul lui nusitatu se întunecă pentru o clipă apoi se lumină brusc, pentru că pașii care urcau cărarea îi erau cunoscuți.

Sub asaltul necontenit al luminii o bucată de întuneric se desprinse greu și se prăbuși în mijlocul cercului. Ochii cei negri ai țiganilor se pironiră asupra călărețului apoi fugiră încurcați spre țigăncile care ieșiseră toate din corturi să vadă ce aduce noaptea. Toți rămaseră la locurile lor, numai nusitatu se urni greu, încovoiat de fumul gros pe care îl exhala, și se apropie de silueta înaltă, de nedeslușit, întunecată în ciuda luminii orbitoare a focului cel mare. Când ochii țiganilor se obișnuiră cu întunericul care împresura figura, vocile li se amestecară dintr-o dată: ”Zece galbeni pentru cal, boierule!”, ”Doisprezece și o pereche de cercei de aur curat pentru boieroaica matale!”, „Cinsprezece galbeni boierule și un hanger de Damasc”, și tot așa, care mai de care, până când nusitatu se încruntă și ridică mâinile amândouă cerându-le să se potolească. ”Ia, gata, că nu veni boieru aici în miez de noapte să-și vândă calul”. Stroescu zâmbi și abia atunci lumina se lipi de el și îl văzură și ceilalți limpede.

Nu era singur Stroescu, dar el nu e niciodată singur așa că nu prea se sinchisiră țiganii, numa că de data asta lângă el răsări din întuneric nici mai mult nici mai puțin decât Madelin, cu un buchet de iasomie pe care îl puse binișor nu prea aproape de foc, să nu se ofilească. nusitatu se aplecă să îl miroasă și tocmai atunci o pală de vânt răscoli jăratecul și îi aprinse pe neașteptate capetele cele lungi ale mustății care din neagră se făcu roșie, apoi cenușie, și în cele din urmă dispăru cu desăvârșire. nusitatu nu se pierdu cu firea și bău doar adânc din cana cu vin, așteptând ca oaspeții să se așeze.

Noaptea se făcu apoi din nou ca o apă din cele negre de la capătul lumii și luna își îngropă fața în palme. Stroescu torcea din fluierul cioplit din lemnul unui copac orfan un cântec. Toate țigăncile își despletiră coadele și aruncară pumni de galbeni în focul care abia mai mocnea. Curând șuvoaie de metal gălbui începură să se strecoare prin iarbă, îmbrăcând în solzi moi picioarele Madelinei, apoi urcară spre glezne și genunchi și până să se termine cântarea Madelin era toată îmbrăcată într-un cocon de aur străveziu și adormise, visând periculos furtuni și abandonuri. Lângă ea, buchetul de iasomie prinsese rădăcini și creștea în noapte umplând zările. nusitatu și Stroescu se priviră cu înțeles dar nu ziseră nimic. nusitatu își îndesă pălăria pe ochi și se puse pe crescut o mustață nouă. Stroescu își lipi iar degetele de lemnul cald și cântă, priponind luna pe cer să nu se facă ziuă.

În coconul ei Madelin a ferecat toate visele lumii. Așa că nusitatu așteaptă, răbdător, sfârșitul și deșteptarea, cu aripile cele noi…

Povestea unei povești

Mi-a trebuit ceva timp să mă adun și să răspund chemării pe care a lansat-o o veche leapșă cu cărți. Timpul nu s-a scurs în van, nu a fost, cu alte cuvinte, irosit pentru că l-am folosit pentru a dezgropa din podul secret al muzeului itinerant de care am vorbit mai demult, un exemplar din ”Puszcza”, romanul unui oarecare Prawo Jazdy, obscur scriitoraș de prin ghetourile pline de praf ale Varșoviei la finele veacului de dinaintea celui trecut. Prawo a scris de altfel o singură carte înainte să dispară fără urmă în vara anului 1905. Cartea nici nu se voia a fi de fapt carte, dar despre asta am să îl las pe el să vă lămurească la momentul oportun.

Povestea lui Prawo începe destul de banal cu personajul principal, numit, neinspirat, tot Prawo, la rândul lui scriitor amator, închis în compartimentul plin de fum al unui tren care îl poartă în miez de vară departe de Varșovia și de cioburile de inimă pe care le-a lăsat sub talpa unei femei care îi respinge dragostea. Destinația nu îi e, de fapt, chiar atât de departe de orașul sufocat de sentiment. Halta în care coboară e la doar două ore distanță, și de acolo o trăsură închiriată îl lasă la marginea pădurii, Puszcza Kampinoska, în care se află o mică și dărăpănată căsuță în care Prawo plănuiește să petreacă o chinuită vacanță.

În fiecare zi e înnorat deasupra pădurii și frunzele verzi, epuizant de verzi, sunt mereu ude, încărcate de apă, deși nu plouă niciodată convingător, eliberator. Prawo visează ploaia, uneori crede că o aude noaptea și fuge repede afară să se lase pradă apei care are să îl curețe de toată truda sentimentelor, dar de fiecare dată își dă seama că se înșelase, era doar vântul sau vreo pasăre de noapte vâslind prin aerul gros, plin de frunze.

Zilele și le petrece scriind o lungă, interminabilă scrisoare adresată femeii din Varșovia. La început plănuiește să îi trimită rândurile scrise dar pe măsură ce foile se adună, teancuri pe masă, apoi pe podeaua de lemn, pe pat, pe cufărul de lemn de nuc, înșiruite după un sistem complicat pe care îl inventează ca să le poată ține socoteala își dă seama că nu va putea să miște construcția din loc fără să o piardă. În fiecare după-amiază se plimbă prin pădurea verde, udă, sub cerul gri, uscat și se gândește să plece din pădure, să revină în lumea din care evadase, să se întoarcă la ea și să îi recâștige inima împietrită. Pădurea foșnește în jurul lui, verde peste verde, frunze peste mușchi, păianjeni verzi și fluturi verzi, muște verzi și ochiuri de apă verde peste care se așterne ca un strat subțire de praf aerul gri, sub cerul mereu înnorat.

Prawo se întoarce la casa de lemn umed, înverzită de mușchi, ca la o soție credincioasă. Lângă casă s-a pripășit un câine bătrân, cu blana lungă, plină de ciulini și frunze. Câinele se mișcă mereu fără zgomot și îl urmează pe om peste tot, prin vegetația densă de pe lângă cărările din pădure, ascuns ochilor lui Prawo dar mereu atent, iscoditor. Câteodată, pierdut în gânduri, Prawo se adâncește pe cărări neștiute, străine și după ceasuri bune de mers se crede pierdut în măruntaiele verzi ale pădurii dar descoperă mereu că e la doar câțiva pași de casa verde, cu păianjenii ei verzi care îl pândesc din colțuri umbroase, mestecând muște verzi.

Vara nu se mai termină. În citadela de foi mâncate de umezeală pe care Prawo le înșiruise pe podele, literele de cerneală înverzesc și ele și construcția, întărită cu ace de pin și bucăți de frunze, servește de acum drept palat unui trib de furnici. Tocul pe care îl lasă în călimară într-o noapte încolțește și dă frunze până dimineață. Prawo deschide ochii din patul de lemn în care dormea peste grămezi de foi scrise mărunt și vede minunea cu ochii grei de somn. Dă să se ridice din pat dar nu reușește. O sfârșeală de neînțeles îl pironește. Cu coada ochilor se vede întins în pat, un trup uscat, rigid, gri din care au țâșnit lăstari tineri, verzi care au săpat drumuri tubulare prin teancurile de foi, dispărând prin crăpăturile din podele în pământul moale și umed de sub casă. Ochii verzi clipesc o singură dată, ca o înțelegere, înainte ca Prawo să dispară, cu casă cu tot, într-un vârtej de frunze sub curgerea torențială a singurei ploi înregistrate de analele meteorologice ale verii din acel an.

Acum, sincer să fiu, alegerea cărții ăsteia îmi pare tare neinspirată. Poate că unicul merit al poveștii e că scriitorul ei și-a găsit, intenționat sau nu, un sfârșit inspirat. Prawo e undeva acolo, în umbrele verzi ale pădurii, pândind ploaia.

Epitaful unei morți anunțate

Crima a fost săvârșită, fără îndoială, din necesitate. Un act de milă chiar, față de victimă, grav bolnavă de altfel, și față de protagoniștii doriți sau nu ai tragicului eveniment. Au fost voci care au lăudat inițiativa, voci care, mai mult, au numit nebunie amânarea actului până în momentul prezent, spunând că fapta ar fi trebuit să se petreacă acum câțiva ani pentru a nu-i expune inutil pe vecini la riscurile pe care inevitabil și le asumase proprietarul. Până la urmă, la capătul unei zile de muncă grea, de luptă chiar, cu topoare și ferăstraie, pe chipurile asudate luceau zâmbete iar pe asfaltul crăpat se întindeau umbrele tăiate în bucăți pe care le arunca sub soarele în asfințit trupul mutilat.

 

Au fost câțiva care au ascuns în ei o strângere grozavă de inimă și au cărat-o, cu prețul a câtorva ani buni din ceea ce numim obișnuit viață, adânc în noaptea care a urmat, trezindu-se în întuneric cu ochii în lacrimi și sfâșiindu-și pijamalele vechi, rufoase, încercând în zadar să umple cu urletele lor golul nefiresc care rămăsese în urmă, cuprinzând încet cerul în îmbrățișarea lui înghețată. Ăstora viața le închisese una din puținele șanse de a reveni într-o lume care ascundea o dată toate minunile posibilului. Brusc dezrădăcinați, dezancorați, frânghii de siguranță plesnind pretutindeni în jur, lespezi mari prăbușindu-se cu zgomot din cupola miraculoasă a nemuririi, se trezeau aruncați pe panta alunecoasă a planurilor sublunare, împinși de un momentum imperturbabil în cazanul acid al schimbării, al progresului, al istoriei.

 

Unii, aflați departe, peste mări și țări, neștiind ce se petrecea în miezul zbuciumat al primăverii în paradis, au simțit prea târziu unda violentă, țipătul cosmic al extincției și, neprotejați, nepregătiți, lipsiți de resurse secundare de vitalitate, au căzut brusc și irevocabil într-o catatonie absolută a simțurilor, uitând dintr-o dată să iubească, să dorească, să caute, să ceară, uitând, în final, cum să uite. Aceștia nu au mai găsit niciodată drumul înapoi, spre paradis, din simplul motiv enunțat mai sus că uitaseră să îl caute.

 

Și undeva, în toiul visului unui copil, într-o noapte geroasă de iarnă, într-o casă veche de chirpic, încălzită gros de o sobă de teracotă mai veche decât casa, în mirosul de lemn de brad și prăjituri cu gem și nuci, încolțiră pe neașteptate trei pui de copac. Precum în basme, cei trei crescură într-o noapte câți alții într-un veac și se îmbrățișară strâns, atât de strâns încât nu se mai putea spune cu certitudine dacă era un singur copac sau trei, deși copilul, el singur știa că erau trei, pentru că îi văzuse în noaptea de iarnă, în vis, încolțind, îmbățișându-se și crescând împreună, umbrind răcoros, mereu, un colț de curte cu asfaltul pleznit de atâta vară, lângă poarta grădinii, de unde începea deja să se strecoare un miros aburit de struguri.

 

Pe curând, prietene.

Deism

Mi-L închipui pe Dumnezeu precum un bătrân care șade pe un trunchi prăvălit de eoni, căptușit cu mușchi, într-o pădure, în mijlocul unei insule care are drept coaste munți cu vîrfurile pierdute în nebuloasa Crab. Printre stâncile lor de cristal curg râuri de stele care se varsă toate într-un ocean neliniștit, populat de sirene monstruos de senzuale. Oceanul cu sirenele lui îi sunt necunoscute lui Dumnezeu, pentru că singurele Lui amintiri sunt trunchiul acoperit de mușchi si pădurea din jur. E mereu noapte în pădurea din mijlocul insulei lui Dumnezeu, o noapte sfâșiată doar de râurile de stele care curg din munți. Dumnezeu se înfioară sub lumina lor și își înfășoară mai strâns în jurul umerilor blana unui animal nemaivăzut, în mâini strânge un fluier cioplit din speranțele Lui înșelate și cântă sub noaptea cosmică, precum un copil, o melodie pe care nu o aude. Cântecul se înfășoară și el mai strâns în jurul umerilor Lui și, îmbibat de căldura trupului Lui și înșelat de nepăsarea Lui se risipește în noapte, purtat de vânturile de neutroni, se lovește de stâncile de gaz înghețat și se strecoară prin crăpături pe care nici măcar ochii lui Dumnezeu nu le pot desluși. Scăpate din aerul înghețat al nopții de deasupra insulei notele se descompun, se aliniază aleator și valurile de vânt sărat de deasupra mării le amestecă în compoziții solemne uneori, crude alteori, compunând și desființând, ritmic, Creația.

Din praf…

Leapşă  întâmplătoare (adică aleasă la întâmplare, dintre sute şi mii de lepşe…) de la Madelin. Păpuşile copilăriei. Eu am avut un urs maro, dintr-un fel de catifea roasă, umplut cu rumeguş. Era mult mai mare decât mine şi imposibil de mişcat pentru că era foarte greu din pricina rumeguşului. Aşa că îşi petrecea mai toate zilele pe o canapea din “camera curată” din casa bunicilor, unde intram foarte rar. Avea şi companie, un urs mai mic, bej, din pluş, pe care nu l-am cunoscut prea bine niciodată. Ăsta micu era uşurel dar nu îl luam niciodată la joacă pentru că nu voiam să îl lăsăm singur pe cel mare. Cu timpul au îmbătrânit amândoi şi au devenit uşori dar de-acum noi copiii crescuserăm şi jocurile noastre erau altele, cutreieram grădini şi străzi neasfaltate din cartier şi nu mai aveam loc de urşi în expediţiile noastre de pradă la cireşe.

Am avut şi o păpuşă adevărată, Roxana o chema, cu care dormeam înainte să îl întâlnesc pe ursul cel maro. Roxana a avut o viaţă scurtă şi grea pentru că eu eram un copil ori curios, ori răuvoitor (nu se poate stabili cu certitudine ce anume anima acţiunile mele la vârsta de doi ani jumate) aşa  că în fiecare dimineaţă, la trezire, o făceam bucăţi şi bunica trebuia să o coasă din nou. Îmi aduc şi acum aminte că era plină cu vată.

Mai era în camera curată de care ziceam mai sus o păpuşă chinezească de plastic care vorbea. Era păpuşa soră-mii, se înţelege, şi eu n-am auzit-o niciodată vorbind, dar când nu era niminea prin preajmă m-am strecurat de vreo două ori şi m-am uitat sub rochiţa de pânză şi am văzut cutiuţa de plastic cu găurele ca de sită unde locuia un mic difuzor şi lăcaşul gol unde ar fi trebuit să fie bateriile.

Îmi mai amintesc o puşcă cu pat galben de plastic, cu două ţevi de oţel adevărat şi lunetă deasupra prin care nu puteai privi cu arma în poziţie de tragere pentru că era instalată complet anapoda. Ţin minte că am luat-o cu mine la cinema, la unul din filmele cu cowboy şi indieni la care ne ducea bunicul din când în când, departe tare de casa noastră, mai departe chiar decât colţul familiar al străzii Bucegi, ba chiar dincolo de calea ferată şi clădirea şcolii, în inima aglomerată a oraşului. Fincă aveam ditamai puşcociul cu mine nu mi-a fost frică de nimeni şi de nimic. Tare mândru mai eram de el. Avea, se pare, un mecanism care încărca două resorturi înăuntrul ţevilor şi dacă puneai la capătul ţevilor două mici dopuri de plastic puteai să împuşti de-adevăratelea nene. Dopurile s-au pierdut în jungla de viţă de vie din grădină în prima zi de joacă iar resorturile s-au blocat din pricina strugurilor verzi cu care încercam să înlocuiesc muniţia pierdută, dar puşca mai zace şi azi în patul ei moale de praf din vreun pod de casă.

Aici trebuie să mă opresc pentru că abia mai ajung la tastatură, mîinile mi s-au micşorat şi s-au făcut albe şi moi, cuvintele încep să nu mai aibă sens şi mi s-a făcut o poftă teribilă de cireşe. Cred că am să mă pierd în vie, să caut cartuşele de plastic şi ochii albaştri ai Roxanei.