Jurnalul unui cititor sentimental

Citesc şi scriu. Citesc ce scriu. Nu a fost totdeauna aşa. Citeam în alte vremuri lungi şiruri de simboluri măiestrit arcuite, scrise de mâini moi, întunecate, în toate limbile pământului, pe piele, pe foi groase de hârtie, pe pereţii întunecaţi ai templelor înţelepciunii. Citeam pe atunci doar cu ochii şi îmi lăsasem în părăsire simţurile celelalte adăstând la nesfârşit în desişuri de idei, în vieţile altor oameni, încercând să pătrund cu mintea mea de copil taina lumii în care mă simţeam străin.

Felul acesta de a citi mi-a adus sfârşitul. Unul dintre sfârşituri. Cuvintele scrise s-au terminat într-o bună zi, hârtia s-a făcut fărâme, pielea a putrezit, viermii au tocat mărunt tomurile cunoaşterii şi eu încă nu aflasem taina.Ochii mei, obişnuiţi cu lumina fără seamăn a sufletelor înţelepţilor, s-au stins o dată cu cărţile.

M-am scufundat în întunericul relativ al nopţilor, sub lumina tremurătoare a altor simţuri. Am simţit iar pielea moale sub degete dar nu cuvinte am citit de pe ea, ci suspine. Am citit trupuri, le-am citit întâi cu degetele, măsurând după sisteme diferite buna aşezare a sufletului în carne, apoi le-am citit cu vârful buzelor, murmurând, buchisind pe alocuri, insistând asupra pasajelor importante. Le-am citit cu vârful limbii, cu genele, cu obrajii, cu barba mea încărunţită, am învăţat să desluşesc culorile manuscriselor după gust şi după febra care mi se trezea în buricele degetelor. Mi-am aşternut apoi mintea în straturi succesive deasupra lecturilor mele. Când luminile tremurătoare au încetat să tremure zorii mi-au adus din nou sfârşitul, mi-au amputat degetele, mi-au tăiat limba, mi-au ars genele şi mi-au smuls firele albe ale bărbii.

Am citit apoi freamătul frunzelor sub vânt, rândurile amestecate scrise de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, de sus în jos şi de jos în sus şi pe toate diagonalele, am tremurat de emoţie sub poveştile ilustrate desăvârşit cu puncte culminante tragice, sonore, copleşitoare, deznodăminte niciodată definitive, viaţa şi moarte curgând printre frunze, scriind, foşnind ca mii de foi de pergament. Pădurile au crescut peste putinţa lor, alte vieţuitoare le-au culcat la pământ, în aşternuturi moi şi le-au furat de pe buze suflul vieţii. Surde la şoaptele morţii, rămasă singură printre frunze, urechile mele nu au mai cunoscut vreodată vântul.

Am citit apoi mireasma mării nesfârşite, a mării veşnice, poveştile ei, filele de sare şi filele de iod, spuma şi lemnul ud, adierea de cremene al arhipelagurilor, miasma dulce-putredă a câmpiilor de sargase, aroma cafelei şi a romului negru, izul metalic al sângelui amestecat cu praf de puşcă. Marea îmi umplea nările cu zig-zag-ul peniţelor care întindeau în mintea mea o plasă deasă de cerneală ameninţătoare, tentantă. Când mările şi-au istovit cărăuşii apa şi-a găsit loc printre fagurii de nisip şi calcar şi sfârşitul a venit iar, umplându-mi nasul cu cochilii de ammoniţi şi lemne putrede, abandonându-mă în mijlocul unui deşert presărat cu uriaşe stârvuri de caşaloţi albi.

Orb, uscat, surd, cu pielea arsă şi nările înfundate, am început să scriu lumea cu negru pe pereţii negri ai lumii. Pe măsură ce scriu citesc cu aviditate, ca acum de exemplu, când citesc despre cum scriu, despre faptul că citesc ceea ce scriu, scriu şi citesc de dincolo de timp şi spre hotarul vremurilor nu aştern decât clipa, instantaneul care desparte mâna care scrie de ochiul care citeşte, ambele scrise şi citite şi ele pentru că adevărata mână şi adevăratul ochi sunt moarte de mult, schelete uscate printre cele ale balenelor cu pistrui.

De ce sunt femeile superioare bărbaţilor

Cred că înţeleg în sfârşit şi eu conceptul de leapşă. Se pare că leapşa se dă peste gard la vecini, nu e cum credeam eu, că auzi de ea şi te duci repede repede în curte la proprietar să te aşezi la masa lui. Aşadar străduindu-mă să nu mă repet excesiv am să îmi mai acord o şansă de a mă integra în ceea ce e de multe ori o lume colorată şi plină de necunoscute precum pădurea plină de zumzet a Amazoniei.

Am să continui fără să continui de fapt, mai bine zis am să iau de la capăt totul ca să evităm orice contaminare. Cum subiectul este unul dintre cele mai delicate va trebui să ne declarăm de la început intenţiile ca să nu fim acuzaţi că dorim să surprindem. Am să scriu aici o scurtă scrisoare în care am să îţi explic ţie, stimată, câteva din diferenţele dintre femei şi bărbaţi în lumea de nepătruns a Anzilor, conştient aşa cum şi tu eşti că tu şi eu suntem doar observatorii interesaţi şi inseparabili ai lumii lor, a celorlalţi.

- Bărbaţii risipesc focul, îl maltratează, îl supun voinţei lor distructive. Femeile îl îngrijesc, îl hrănesc şi îi fac loc în casele lor. Focul le învaţă secrete nebănuite pe care ei nu le pot auzi pentru că nu vorbesc limba lui. Gospodinele din lumea de dincolo de marea fără sfârşit ştiu cu siguranţă despre ce vorbeşte flacăra albastră a aragazului.

- Ele vorbesc cu tot trupul. Pot vorbi, bunăoară, cu tălpile picioarelor şi au lungi conversaţii cu iarba şi cu apa rece a izvoarelor în drumurile lor zilnice. Pot vorbi de asemenea cu pielea cea moale a cefei şi discută serios cu soarele în timp ce se plimbă pe plajele aurii de la vărsarea Amazonului. Bărbaţii au darul graiului limitat la buze care de multe ori îşi fac treaba în lehamite, printre felii de carne prăjită şi pahare cu cachaça.

- Fără femei fericirea ar fi puţin mai mult decât un rafinament pervers. Pentru că fericirea e lipsită de normalitate, e un fel de altoi pe realitate şi realitatea e o invenţie a unor „ei”. Ele îi dau un aer firesc, fericirii adică, de legitimitate. De aceea e de înţeles legenda şefului de trib care, aflând că soţia lui murise, i-a divorţat printr-un decret pe toţi războinicii tribului de soţiile lor şi i-a trimis să ucidă invulnerabilul jaguar magic care bântuia pădurile de la poalele Muntelui Albastru.

Dacă am continua astfel am risca să desfacem strat cu strat întregul covor al cunoaşterii binelui şi răului întorcând lumea pe dos precum o bluză dezbrăcată în grabă. De aceea trebuie să ne oprim salvând secretul cel mai mare pentru mintea cea de pe urmă. Pentru că acolo femeile se împletesc în linişte cu nefiinţa.

Balaurosofia

De ceva vreme nusitatu a început să se dematerializeze. La experimentul impus au contribuit circumstanţe din cele mai neobişnuite, călătorii în spaţiu şi timp şi altele, încă mai grozave şi mai de nepomenit. De ceva vreme nusitatu se materializează la loc în alt loc. În urmă i-au rămas toţi dinţii şi o bucată zdravănă de inimă, dar cum ţiganii au inima împrăştiată peste tot asta nu e o problemă pentru că zilnic mai apare câte o bucată uitată prin cotloanele neştiute ale lumii celei noi.

Până să ajungă la aceste constatări nusitatu a aşteptat şi a aşteptat luptând încrâncenat cu balaurii din el şi din ceilalţi şi nu i-a ajutat la nimic. Balaurii, şi ei, au început să dea semne că nu e chiar activitatea lor preferată lupta şi l-au invitat pe nusitatu la ceai. Ceaiul avea aromă de sulf dar lângă el, pe farfurioară, erau prăjiturele glazurate pregătite de regina zânelor care gătea din pură pasiune şi prăjiturelele aduceau vag aminte de după-amieze de iarnă, biscuiţi cu unt şi dulceaţă de cireşe amare şi conversaţii cu Jules Verne aşa că nusitatu abia avea timp să strecoare câteva cuvinte în discuţia cu balaurii şi îi lăsa pe ei să vorbească despre dificultatea de a-şi prinde din urmă motivaţiile în timp ce el se îndopa cu minunatele prăjituri. Balaurii i-au arătat poze cu copiii lor cei urâţi dar nusitatu le-a lăudat cozile lungi şi vigoarea aripilor tinere pentru că înţelesese deja că nu se cade să critici copiii gazdelor. S-au despărţit voioşi şi au promis să se întâlnească în fiecare zi după luptă ca să bea ceai de sulf şi să mănânce prăjiturele.

În zilele următoare balaurii au încercat să îi desluşească lui nusitatu secretul fericirii. nusitatu nu a înţeles mai nimic de la început dar balaurii nu şi-au pierdut răbdarea şi în fiecare zi după ce se luptau îl pofteau din nou la ceai aşa că lupta devenea din ce în ce mai mult un pretext pentru conversaţiile tihnite de după, care începeau şi se terminau invariabil cu consideraţii despre lupta din ziua cu pricina. Cu toate acestea în ziua următoare se luptau parcă mai îndârjit decât înainte, atât nusitatu cât şi balaurii, ca să nu poată nimeni să spună că nu îşi făceau datoria şi că nu îşi luau porţia cuvenită de suferinţe. Dar scânteile care săreau din paloşul lui nusitatu şi din colţii balaurilor luminau parcă zâmbete în loc de încruntările cuvenite unor astfel de circumstanţe şi nici unul nu încerca să profite de slăbiciunea celuilalt. Apoi îşi dădeau sfaturi în timp ce sorbeau liniştiţi ceaiul, bunăoară balaurii îi atrăgeau atenţia lui nusitatu că nu îşi acoperea bine pieptul când lovea cu sabia ori că uita să îşi închidă bine baierele armurii. nusitatu le mulţumea şi îi sfătuia să îşi folosească mai mult cozile solzoase şi tari în loc să expună perniţele moi ale degetelor tăişului sabiei lui. Încet încet lupta a devenit momentul cel mai aşteptat al zilei şi atât balaurii cât şi nusitatu deveniseră maeştrii absoluţi ai regnurilor lor în materie de strategie şi tehnică marţială. Conversaţiile se adânceau şi nu de puţine ori nopţile se strecurau pe nesimţite între ei.

După un timp balaurii cei vechi au îmbătrânit şi au murit pe rând. nusitatu nu învăţase încă secretul fericirii şi se temea că nu îl va învăţa niciodată deşi balaurii îl asigurau că ştie tot ceea ce trebuie să ştie. Bătrân şi înţelept nusitatu nu mai zâmbea niciodată ca atunci când se lupta cu balaurii cei vechi. Balurii mai tineri nu se încumetau să provoace la luptă un erou atât de morocănos aşa că zilele treceau una după alta la fel pentru nusitatu şi faţa îi împietrise de la atâta încruntare. Până într-o zi când un balaur nemaivăzut îi tăie calea la o răscruce. Îi dădu bineţe după obicei şi apoi se aruncă dintr-o mişcare asupra lui. nusitatu nu se sperie, scoase paloşul din teacă şi pară primele lovituri ale balaurului cu îndemânarea dobândită în anii lungi de lupte. Balaurul nemaivăzut lupta însă cum nici un alt balaur nu mai luptase până atunci şi nusitatu, cu faţa împietrită, nu mai prididea să îi care lovituri de sabie care cădeau mai mereu în gol. Balaurul cel nou era agil şi puternic şi găsind momentul prielnic îl lovi tare pe nusitatu aruncându-l cât colo. nusitatu se ridică cu greu. Faţa lui împietrită începea să se fisureze şi după puţin timp căzu pe jos şi se sparse în bucăţi. În locul ei înflori pe chipul lui nusitatu zâmbetul cel vechi, ţinut ascuns atâta amar de ani. Văzându-l că zâmbeşte balaurul zâmbi şi el şi cei doi continuară să se lupte până la căderea serii. Când soarele asfinţi nusitatu băgă paloşul în teacă şi îl invită pe balaurul cel nou la ceai.

Jurnalul unui Vampir sentimental (II)

Fiecare dimineaţă o jertfesc lacrimilor mele. Fiecare noapte o jertfesc lacrimilor ei. Adorm plângând pe umerii ei, pe pieptul ei, pe braţele ei. Lacrimile mi se amestecă, pe rând, cu pielea ei schimbătoare, brună, albă, pistruiată, luminoasă sau întunecată, cu pielea moale a gâtului, cu pielea umedă a pleoapelor, cu pielea fermă a coapselor, aceeaşi piele prin care încerc noapte de noapte să trec, să pătrund, să mă dizolv, să devin unul sau una cu ea, să găsesc golul în care nu reuşesc să cad, să mă pierd, să mor…Nu reuşesc să o desprind din pâcla amintirii.

Când deschid ochii ea nu mai e acolo. Nici ea, nici eu nu mai suntem acolo, ceea ce ne unea se sparge, lacrimile mi s-au uscat pe pielea ei, lacrimi trădătoare, lacrimi nestatornice, trecătoare ca toate celelalte din viaţa de dinainte. Nu ştiu dacă în viaţa mea cea veche ea a existat sau dacă e doar mintea mea cea nouă cea care mi-o toarnă în simţuri obtuze, deformate, monstruoase. Îmi place să cred că odinioară îmi păstra lacrimile mereu proaspete în căuşul palmelor, că durerile mele le împărţeam cu ea, dureri dulci, coborări în nervi şi în unghii. Durerea mea de acum n-aş putea să o împart cu nimeni, ea e dorul meu, mult aşteptata mea moarte, sânge care se usucă încet pe pereţii inimii mele reci.

Lacrimile mele zgârie uneori lungi dâre de culoare pe degete, pe pleoape, pe paginile cărţilor, pe catifeaua grea a draperiilor pătate de lumina şovăitoare a lumânărilor. Lacrimile mele sfârâie acid când întâlnesc razele soarelui, fratele meu vitreg. Săgeţile lui mă otrăvesc fără să mă ucidă, prelungind până la disperare agonia lentă, descompunerea, alungându-mă din moarte aşa cum mă alungă amintirea ei din viaţă.

Drumurile din urmă

„Or să te taie, prietene” i-am zis. Nu ştiu de ce mi-a venit să îi împărtăşesc tocmai atunci ceea ce credeam eu că e un secret dureros. Pentru un moment am avut senzaţia că vorbesc la fel ca atunci, în noaptea aceea de sânziene, cu Stavarache, motanul gri fost alb, care afişa mereu aerul preocupat al unui savant. I-am spus-o fără să îl privesc. Sau fără să îi privesc, nici acum nu ştiu dacă e unul sau trei. De fapt, sau doi, pentru că pe unul din cei trei l-am purtat pe braţe, pe bucăţi, în altă primăvară. Oricum, pentru mine a fost unul singur întotdeauna, în trei trupuri. Ştiu că au crescut împreună, separat la început, apoi îmbrăţişaţi, susţinându-se reciproc prin furtuni când noi, cei mici, ne feream să stăm în prag să nu ne lovească trăsnetele. Nici el, sau nici unul dintre ei, nu mă privea. De parcă observaţia mea ar fi fost un alt foşnet de aripi sau un alt mers apăsat de furnică, cuvintele mi s-au lovit de tăcere şi s-au risipit.

Mi-am stăvilit năvala amintirilor şi m-am afundat mai adânc în scaun. Tocmai aflasem că după ce voi pleca se va prăbuşi. Ca şi cum nu ar mai fi nevoie de el. În locul lui se va ridica povestea altor oameni, a celor care rămân, deocamdată. M-a lovit pe nepregătite certitudinea că voi reveni şi eu să mor tot aici, lângă un pom necunoscut. Că o lamă de metal aşteaptă orice pom. Cel puţin în lumea civilizată. Ăsta e darul civilizaţiei : Certitudinea. A mea, a pomului, a lamei de metal de la capăt.

Deasupra, mugurii cei noi umpleau vârfurile crengilor şi copacul părea din nou copil. „Ştiu”, mi-a zis. Vocea era cea pe care o cunoşteam, una singură de data asta. M-am uitat din nou în sus şi crengile desenau aceleaşi zig-zaguri dintotdeauna, cu aceleaşi păsări agăţate de ele, sau poate altele, cine să le mai deosebească, până la urmă şi pomul le recunoştea drept păsări după greutatea cu care se lăsau pe ramuri şi nu-i păsa dacă sunt aceleaşi sau altele. Nici furnicile nu le recunoştea. Doar pe mine, doar cu mine vorbea. Tocmai de aceea mi s-au umplut ochii de lacrimi când i-am spus vestea. A mai zis o dată „Ştiu”.

Pe urmă un vânticel mai puternic l-a făcut să se înfioare şi parcă a tresărit. A încercat să zâmbească şi mi-a trântit prieteneşte un copil de frunză în braţe. „Ei, asta e. Dar ăsta e drumul meu, de ce m-aş întrista…Şi aşa, nu pot pleca nicăieri, e prea târziu să mai fug acum, rămân cu ei, chit că or să mă taie. Fiecare cu ale lui. Tu să îţi vezi de ale tale şi să mă laşi să-mi duc la capăt gândurile, oriunde ar fi capătul ăla.”

Am încercat să zâmbesc şi eu. M-am gândit că e frumos că pe copaci nu îi îngroapă după ce mor. Mi-am aşezat frunza sub limbă şi a prins pe loc rădăcini.

Biologie marină

Departamentul de Primiri Urgenţe. Acele digitale ale ceasurilor trec imperturbabil prin valorile definite ale drumului lor apropiind Timpul de momentul culminant al nopţii, unde se produce acel fenomen inexplicabil din fiecare noapte de gardă. Pentru restul lumii acest moment se poate situa aproximativ în jurul orei patru. Numai un ochi antrenat poate desluşi etapele iniţiale ale transformării, un soi de lentoare abia simţită care pune stăpânire pe clanţele uşilor, pe transparenţa clişeelor radiografice, pe ritmul de picurare al perfuziilor. Geamurile se aburesc uşor, o rouă fină începe să se formeze pe cadranele tensiometrelor, termometrele o iau razna în borcanele lor umede, ciocnindu-se furios de pereţii de sticlă.

Apoi cineva deschide uşa de la intrare şi prin spaţiul creat începe să curgă apa călduţă a nopţii. Şuvoiul blând se prelinge pe lângă pereţi intrând pe rând în cabinetele de consultaţii unde umple golurile din genţile uitate pe jos şi îmbracă gleznele obosite ale asistentelor. În acelaşi timp din tavanele joase începe să se cearnă un nisip fin, alb, un nisip care nu a văzut vreodată lumina soarelui, originar, se pare, din Groapa fără fund a Marianelor. Pe măsură ce apa creşte nisipul se adună şi el formând bancuri înşelătoare pe care eşuează căruţurile cu aparate de electrocardiografie şi striker-ele salvărilor. Un vânt molcom răscoleşte perdelele dese de sargase de la ferestre. În faţa spitalului, trireme salvări manevrează lent în timp ce un marinar blond, tatuat, roteşte o torţă pentru a semnaliza sosirea vorbind într-o limbă imposibil de precizat. Portarii s-au încovoiat şi ei, mustăţile li s-au alungit şi mătură fundul nisipos al intrării, braţele li s-au scurtat şi s-au lipit de trupuri masive, alunecoase, acoperite de solzi. Întind cozi late, groase cu care indică drumul cel mai scurt pentru bărcile înţesate de piraţi răniţi. Vagabonzii care dorm noapte de noapte în holul de la intrare s-au întins pe jos şi de sub hainele vechi, murdare şi rupte au scos la iveală ţepoase picioare articulate şi cleşti monstruoşi cu care culeg scaunele de plastic, acoperindu-se cu ele, construind edificii labirintice în care îşi ascund trupurile moi şi din care răzbat spre lumina verzuie ochi telescopaţi comic. Privesc cu neîncredere bancurile de asistente argintii care îşi ondulează cozile de peşte strângând în braţele goale borcane de diferite forme pline cu analize pe care le duc spre întunericul dens al laboratoarelor scufundate. În părul lung, despletit, li se amestecă mici organisme bioluminescente scăpate in pripă din gurile de coral ale nopţii.

Între timp apa a crescut peste capetele aplecate ale doctorilor, peste pleoapele întredeschise ale brancardierilor care dorm pe tărgi, peste aparatele ecografice şi monitoarele din Deşocare, se loveşte spumos de pereţii deveniţi transparenţi creând curenţi marini care poartă cu ei comprese sterile pe care le vânează cârduri vesele de scrumbii. Mişcările au devenit lente, abia ghicite, sunetele se amplifică nemăsurat . La recepţie operatorii au căzut într-o letargie, cum se zice, soră cu moartea. Capetele le-au crescut, alungite, greoaie iar mâinile întinse li s-au contorsionat tentacular peste tastaturi generând secvenţe de date ce transcriu binar cântecele pierdute ale balenelor cu cocoaşă.

Mici peşti multicolori se agită pe holuri alergând descumpăniţi între cabinete, intrând pe furiş, ascultând o vreme murmurele adâncului, furişându-se apoi la fel de lent afară, cu un aer deopotrivă preocupat şi neajutorat, risipiţi apoi ca la un semn de trecerea demnă a câte unui peşte masiv, strălucitor de alb. Automatele de cafea şi gustări s-au deschis ca nişte gigantice scoici Tridacna din Pacificul de Sud. Dintre fălcile lor sidefate se împrăştie roiuri de amoniţi dispăruţi care umplu cu cerneală scoici mai mici din care sorb nesfărşitele guri ale tritonilor.

Deasupra apelor, sub chiar sticla cerului şi la piciorul tronului lui Dumnezeu, miroase a catran, sare şi condimente orientale. Ochiul neadormit presară întunericul cu sensuri noi, neştiute. Din adâncuri nu se mai aude decât un cântec stins, cel al navigatorului lui Plutarh, plângând moartea lui Pan.

Jurnalul unui (sin)ucigaş sentimental

În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, de fapt ce zic dimineaţă, mai degrabă pe la vremea prânzului, în sfârşit să zicem că în fiecare zi ies din casă şi cumpăr două sticle de vin. Nu mai puţin, pentru că nu ar fi suficient. Nici mai mult, pentru că am oroare de tot ce e excesiv. Două sticle de vin îmi sunt atât necesare cât şi suficiente iar ieşirea asta zilnică îmi dă ocazia să ignor tot zilnic salutul vecinei de la etajul trei şi claxoanele maşinilor când traversez strada. Încă îmi permit să cumpăr un vin decent, în sticle cu dopuri de plută, pentru că încă mai găsesc oameni dispuşi să îmi împrumute bani crezând că mă ajută să ies dintr-un impas pe care ei nu-l înţeleg.

Uneori, dimineaţa, în timp ce traversez strada, îmi amintesc de domnul Yambo şi de nesuferita lui pretenţie cum că sunt smintiţi cei ce beau şi se droghează ca să uite, cum că el cunoaşte Iadul şi că acela e uitarea. Mulţumim frumos pentru validare, domnule Yambo. Eu nu uit nimic atunci când îmi golesc paharul, nu uit nimic şi poate singurul motiv pentru care nu pot uita este tocmai acest ritual zilnic al înstrăinării. Există o singură formă de prezentare a uitării şi aceasta e de altfel singura fiziologică, exclusă dintre amneziile comune – moartea. Dar să nu-l tulburăm pe dragul de Yambo în Iadul lui tapetat cu afişe. Cu siguranţă că se va regăsi pe sine în timp util pentru următoarea uitare.

Nu mă voi gândi la nimic special azi. Nu e nimic în jurul meu care să merite un gest pentru că eu spun că e aşa. Nici paharul nu îl voi clăti azi cu apă de la robinet ca să alung umbra acră a nopţii trecute. Şi nici azi nu am să golesc scrumiera deşi nu mai fumez de mai bine de o lună. Nici azi nu am să îmi ridic corespondenţa, nici azi nu am să răspund la salutul vecinei de la trei şi nici la telefon. Şi nu va mai dura mult până nu va mai fi nevoie să decid să nu fac toate aceste lucruri. Cât de neplăcută e presiunea opţiunilor care se răsfiră ca un evantai din fiecare gest, din fiecare clipă…

Un vis (II)

Sa o privesti pe Penelopa visand te poate duce in pragul nebuniei. Sa dormi langa Penelopa e o nebunie desavarsita, totala, pentru ca atunci, lipsit de scutul dur al constientei, nu poti sa rezisti invaziei tulburatoare a viselor Penelopei in propriul suflet adormit. Visul Penelopei coboara ca o furtuna, sau poate ca o apa mare si involburata hranita de descompunerea fulgeratoare a ghetarilor de pe varfurile Sierrei. Visul Penelopei inghite si hraneste, umple porturile inconstientului, rastoarna barcile acceptabilului si arunca pe uscat calmari giganti.

Penelopa viseaza. E intr-un cort, in mijlocul unui atelier de Teatru al Celor Oprimati. Cortul e pe o pajiste, langa un lac, pe cat de limpede pe atat de adanc. nusitatu a plecat sa inoate in apa limpede si rece a lacului, Penelopa iesita din cort il vede undeva, departe de mal, dand lenes din maini. Prin oglinda de lumina a apei se vad omizi gigantice care onduleaza si ele lent, starnind valuri cu fiecare miscare a corpurilor viu colorate in portocaliu si verde. Penelopa e ingrijorata. Se teme ca nusitatu nu va mai reveni niciodata pe mal, ca il vor inghiti omizile.

Visul ei mi se strecoara pe sub pleoape si ma transporta lent la inceput, din ce in ce mai rapid apoi pana ce culorile se amesteca in rotirea lor fulguranta inainte ca totul sa se opreasca brusc sub lentila imensa a unui cer cunoscut. Peste apa lacului cel limpede se arcuieste un podet de lemn. Penelopa e undeva langa un mal, privind lung spre nusitatu. Acesta din urma, sprijinit de balustrada podetului de lemn, vede cum din apa iese spatele paros, albastru si argintiu al unei omizi submarine. Paseste usor pe ea si incepe sa se plimbe, calcand la fiecare pas pe inele noi pe care omida binevoitoare le ridica din apa pentru a-l calauzi. nusitatu merge, cazut pe ganduri precum Penelopa pe spatele Ingerului, timp de trei zile. Isi da apoi seama ca omida nu s-a miscat deloc, ca isi ridica doar noi si noi inele la suprafata, mereu altele. Dupa o saptamana hotaraste ca omida nu are sfarsit, precum e nesfarsita si apa limpede si rece a lacului. Dupa un an isi da seama ca s-a inselat pe jumatate. Omida se sfarseste acolo unde incepe, langa podetul de lemn, privegheata de la o distanta oarecare de Penelopa. nusitatu da sa incerce cu degetele piciorului, care ies prin pielea uzata a ghetei, apa lacului. In loc de apa – solzi moi, culoare de catifea. Omida nu mai e omida. Aripile care i-au crescut umplu apa fara sfarsit.

Fabrica de Ingeri

Orice tigan cu cap stie ca trebuie sa evadeze in cautarea provocarii. Pentru ca nu poate ramane campion mondial daca nu se provoaca. Atunci cand isi da seama dupa semne numai de el stiute ca vremea infruntarii a sosit, se urca binisor pe sasiul unui miriapod si se lasa purtat de vant si de polenul de pe talpile insectei-expres spre scena bataliei cu el insusi. Uneori nu gaseste pe nimeni acolo si petrece doar sarbatoarea regasirii stropita cu aroma proaspata de apa cu broaste. Alteori se striveste de vreun bolovan mai inalt si trebuie sa astepte sa treaca vreun alt gandac sa se agate de el. Oricum, mai devreme sau mai tarziu isi umple destinul de sens.

De data asta miriapodul meu m-a purtat peste munti tristi, plini de zapezi si linii de tramvai, pana in legendarul oras al Ingerilor unde domneste fara sceptru si tron Penelopa. Oras al ingerilor e impropriu spus de altfel. Mai degraba depozit de ingeri, sa zicem, pentru ca orasul intreg e o uzina complexa destinata productiei zburatoarelor supracalificate.

De pe varful muntelui sub care se intinde Orasul-de-Sub-Munte, in miez de noapte, vezi flacarile albastre care ies din cosurile deghizate in turle de biserici. Tot noaptea se invart prin oras controlori de calitate deghizati si ei in statui dar atat de zapaciti incat ziua isi incurca soclurile intre ei si te trezesti cu vreun mosneag demn cu coroana pe cap descris candid de inscriptia de pe postament drept Ioana D’Arc.

Ingerii abia terminati si carora inca nu li s-a atribuit destinatia adecvata umplu strazile si barurile de zi si de noapte, desira blana pisicilor si fura ouale porumbeilor lasand in loc ghemotoace de fum in care dorm dragoni. Unul din ghemotoacele astea, clocit vreme de doua mii de ani de saizeci si sase de perechi de porumbei, s-a spart cu zgomot sec intr-o dupa-amiaza de august in chiar mijlocul reactorului central, convertind productia de ingeri intr-una de balauri care, in ciuda aspectului infiorator, s-au dovedit plini de o blandete imposibil de utilizat din pricina faptului ca nu era acompaniata de vreo scanteie de inteligenta divina.

Alti ingeri isi umplu timpul modeland cartiere pe care le strecoara printre vechile case evreiesti, printre tarabele cu decoratii de razboi si printre mormintele pline de paianjeni de la periferie. De aceea e imposibil sa cunosti orasul-fabrica in totalitate, cu atat mai mult cu cat chiar ingerii il pierd printre crapaturile memoriei lor ceresti de indata ce l-au reinventat. Ca sa te poti descurca in oras trebuie sa te ghidezi numai dupa stele si chiar si asa, numai dupa cele mai mari pentru ca pe cele mai mici le plimba din loc in loc aceiasi ingeri.

Cand imi voi fi umplut traista de pene am sa purced inapoi spre turnul meu de carpe. Am sa regasesc acolo comoara mea de diacritice si somnul dulce din care imi cresc aripi. Aripile am sa mi le pun la incercare luptandu-ma cu Ingerul in iatacul luminat de quasari al Penelopei. Privirea ei luceste indaratul pleoapelor, atat de aproape incat mi-e teama sa nu zgarii cu gandurile mele portile focului vesnic care arde in ea…

Războiul sfârşitului lumii. Începuturi.

În Bucureşti a început. Uşor pe dos, de altfel, în loc să deschidă Îngerul pecetea Gropii Fără Fund şi să scoată la rampă Balaurul, i-au ferecat pe îngeri sub pământ şi au turnat asfalt proaspăt deasupra, pe care l-au spoit mai apoi cu dungi gălbui, oglindite în mirarea pescăruşilor, rămaşi brusc singuri în cer. Un grup de Shabettai a vopsit toate gărduleţele din Cotroceni, făcându-le invizibile, de ţi-e şi milă cum se mai împiedică lumea de ele. Nimeni nu înjură însă, toţi cântă osanale. Săptămâna viitoare nimeni nu va mai munci, vom sta cu toţii în umbra muntelui, aşteptând trâmbiţele şi armata ridicată în Persia pentru a-l răsturna pe Sultanul Timpului. Lumea se duce repede să îşi scoată banii de pe carduri ca să îşi repare tălpile pantofilor, să nu strice parchetul de lemn masiv din Grădina Învierii.

Deasupra clădirilor joase ale lumii elicoptere şi cărăbuşi desenează un ics gigantic, ca să se ştie unde trebuie să aterizeze orice Mesia ce va să vină. Supermarketurile au anunţat că s-au epuizat stocurile de beţişoare pentru urechi. Oamenii îşi curăţă şi îşi întind timpanele pe la ferestrele deschise ascultând pentru ultima oară ecoul cosmic al Genezei în pragul Sfârşitului. În toată Rahova claxoanele maşinilor s-au prefăcut în privighetori. La vremea prânzului te crezi într-un crâng din lunca Siretului în noaptea de Sânziene. Tramvaiele putesc pe deasupra clădirilor şi oamenii se urcă în ele pe frângii precum fachirii indieni.

La rădăcina scărilor din staţia Victoriei, o pereche se muşcă de buze. Prin preajmă s-a aşternut un covor de pene. Ăştia şi-au găsit drumul de întoarcere din canalele în care fuseseră sigilaţi.