Amnezii de Ianuarie

Pe lângă zidurile mustind de apă călie, pătate de mâinile murdare ale petrecăreților și de ceața de după, nusitatu s-a strecurat azi dimineață către inima de catran a nopții care are să se coboare curând peste cei adormiți. În hăul lipsit de ecou al celei mai neremarcabile zile din an, nusitatu se trezise brusc poate tocmai din lipsa fondului sonor, într-un oraș care ondula leneș în bătaia unui vânt pornit dintr-o direcție familiară, deși de nerecunoscut.

Pe străzi goale, automate, cu ochi de rubin, topaz și smarald clipind lipicios, mimând indiferența de după o ceartă între amanți, anul nou trecea neobservat, adunând sticle goale, pungi de plastic albastre fără niciun logo, chiștoace și seringi. Când umplea cu ele farașul tocit le răsturna gânditor într-un cărucior murdar și se sprijinea, o vreme, de marginile știrbe ale vehiculului, oftând, de parcă ar fi regretat o decizie recentă.

nusitatu nu știa de unde știe că acela era anul nou. Se trezise într-o cocioabă străină, traversase străzi nenumite, își târșâise pantofii – mai tociți decât și-i amintea, cu șireturi nepotrivite și plini de melci – pe lângă canale înverzite de nuferi și tulburase de câteva ori cuiburi sărăcăcioase de vulpi care îl priviseră suspicios înainte să îl îndemne, prin semne, să își vadă de drum.

La o răspântie de canale un om nebărbierit, îmbrăcat într-un impermeabil, cu o bonetă pe cap, în picioare într-o barcă, scormonea încordat cu privirea apa tulbure ținând într-o mână ridicată deasupra capului un harpon ruginit. nusitatu se strecură mai departe, neobservat, bucuros că nu se trezise îmbrăcat în alb.

Pe un perete scorojit cineva scrisese la multi ani 2009.

Jurnalul unui bucureștean sentimental

Mă lovesc uneori, neașteptat, de o nostalgie pe care nu mi-o pot atribui permanent, ca pe o trăsătură de caracter. Nostalgia unui trecut în spațiul pe care îl definesc încă drept ”acasă”, a cărui complexitate se amplifică, prin retrospecție, cu sentimente amestecate, cu lipsuri și compensații, căldura aproape insuportabilă, urmată de cearșafuri răcoroase, seri când orașul începea să respire din nou după ce se închega cu greu din aerul clocotit, frigul și disperarea zilelor scurte de iarnă, cu bălțile murdare și degetele aspre ale gerului pe obraji.

Ceva lega la un loc toate astea, le dădea o coerență care aparținea unui alt nivel existanțial, ceva care transcendea confortul, realizarea profesională, simplitatea posibilă a unei vieți comode.

Și azi am găsit-o pe Alexandrina Hristov printre pagini decolorate de web, și m-am găsit iar pe străzi al căror nume le-am uitat, deși în minte le navighez cu siguranță, fără să greșesc, între puncte marcate adânc pe harta imaginară a Bucureștiului.  E o altă lume de amintiri Bucureștiul pe care mi-l evocă muzica ei, chiar dacă ea nu cântă despre București. O lume diferită de spațiul magic al Bacăului, de mult dispărut, de care nu mă leagă nici o sonoritate, cu excepția unei armonii fundamentale, de neauzit pentru orice altă pereche de urechi.

Dacă Bacăul meu mitic a murit, iar oasele i-au putrezit sub tălpile de ciment ale unui alt oraș, sortit de asemenea pierzaniei – dar a cărui trecere n-am să o jelesc – Bucureștiul, deși în permanentă schimbare, mi-e familiar, tocmai pentru că numai astfel l-am cunoscut, în schimbare permanentă, un ban care se rotește în aer, expunând la fiecare rotație completă o nouă față. În București nu mi-am lăsat rădăcini adânci, dar de colțurile lui prăfuite mi-am agățat de multe ori inima, uitând-o apoi, și sunt sigur că bucăți din ea încă ruginesc prin intersecții aglomerate, ascunse în văzul tuturor.

Și totuși nu cred că experiența fizică a revenirii în București mi-ar provoca un acces brusc de recunoaștere, de activare mnemonică, precum cel al lui Făt Frumos, ieșit din greșeală din Valea tinereții veșnice. Poate că exercițiul memoriei, cu avantajul clar al unei selecții favorabile, e cel mai potrivit mod de a mă regăsi acolo, printre stafiile bogat decorate ale propriei mele vieți. Poate că modul de a satisface dorul este să îl hrănești continuu, fără a-l ostoi, în fapt, niciodată. O dragoste (?) la distanță, neconsumată, ofering deliciul facil al închipuirii, în care obiectul dorinței, niciodată privit de aproape, rămâne etern perfect. Am să visez astfel Londra, poate, mult mai târziu. Ori am să o uit. Nu știu dacă nu am să fiu copleșit curând de ani, de procesul dureros al orbirii sufletului. Mi-s aripile grele.

Ne zbatem să ieșim din colivii, ne strivim piepturile de gratii, ne rupem unghiile în încuietori, și când ne găsim, într-un final, în văzduh, eliberați, ne întoarcem și ne sprijinim frunțile de pereții închisorii, suspinând. Dacă lupta s-a încheiat cu o victorie atât de mult așteptată și oarecum nesperată, ce ne mai rămâne de făcut decât să murim senili, bâlbâiți, visând la clipe de glorie, la momentele cele mai crâncene ale bătăliei, când am fost cu adevărat împliniți?

Printre fire de păr alb întrevăd, ca o speranță, o posibilitate nouă de a accesa spațiul vital al nostalgiei, dincolo de fereastra murdară a anilor trecuți, de nerecuperat. Poate că în fântâna seacă a sensibilității am să reușesc să torn mustul acru al regretelor noi, și astfel să continui să trăiesc la marginea mea, ca un cerșetor, în continuare.

Jurnalul unei pietre sentimentale

Încap cu greu în mine acum toate amintirile pe care le-am salvat sau le-am inventat despre ea. Îmi aduc aminte dimineața aceea clară de mai când, însetat, m-am îndepărtat de tovarășii mei care încă dormeau duși și am plecat în căutarea izvorului pe care îl auzisem susurând toată noaptea pe pantele de sub noi. L-am găsit ușor, asaltat de tufe înalte, pe care arșița nemiloasă le alunga de pe versanții expuși.

Cu gâtlejul ars, mă pregăteam să îmi scufund palmele în răcoarea reavănă când am auzit pași sprinteni urcând o cărare care se răsucea în jurul unei stânci colțuroase, către apus. M-am ascuns în pripă printre plantele de apă. Eram, trebuie să știți, soldați într-o țară neprietenă, căutându-ne drumul înapoi către casele noastre, părăsite cu ceva timp în urmă la promisiunile uni prinț persan, promisiuni pe care moartea-i timpurie le transformase în vase sparte. Tovarășii mei erau prea departe acum ca să îmi audă strigătele și să îmi vină în ajutor de ar fi fost nevoie, așa că m-am mulțumit să pândesc încordat, cu un bolovan ascuțit în mâna dreaptă, pentru că sabia mi-o lăsasem, ca un nătâng, lângă rogojina pe care dormisem.

Curând pașii se apropiară și din spatele stâncii răsări o fată tânără, purtând pe umăr un ulcior de pământ ars, ciobit la toarte. Nu părea să fie însoțită și era ceva în felul cum se mișca, în atitudinea ei care inspira pace, siguranță, liniște. La început am decis să aștept, să rămân ascuns și să o las să umple ulciorul, fără să o deranjez, așa cum ai lăsa o căprioară să-și stingă setea. Nu părea să se grăbească și, de la distanța la care mă aflam, îi distingeam cu greutate trăsăturile, pe care le ghiceam frumoase. Până la urmă n-am putut să stau acolo pitit ca un laș și să tac. Am hotărât să mă apropii încet și să îi ofer ajutor cu ulciorul.

M-am apropiat tiptil (nu voiam să dau buzna peste ea în tunica mea de soldat, și-ar fi închipuit ce e mai rău) și eram la câțiva pași în spatele ei când mi-am dat seama că țineam încă în pumnul drept bolovanul ascuțit cu care voisem să mă apăr de forțele potrivnice pe care mi le închipuiam urcând cărarea. Îngrozit de ce ar fi putut să creadă ea, de s-ar fi întors spre mine în acel moment, mi-am descleștat degetele și l-am lăsat, în pripă, să cadă. Când mi-am ridicat ochii spre ea din nou, mă privea speriată, fără îndoială alarmată de zgomot.

I-am văzut chipul și am știut că am avut dreptate să mă apropii. Nicăieri între lumea civilizată și fundăturile barbare ale regatului perșilor nu mai văzusem vreodată frumusețe adunată atât de firesc în trăsături. Iar ochii, ochii îi străluceau precum două stele, chiar în văpaia de nesuportat a dimineții. Am vrut să mă arunc în genunchi în fața ei, să îi vorbesc în șoapte, să îi cerșesc o vorbă, un surâs, încă o clipă. Însă genunchii mei, credincioșii mei genunchi, erau prea țepeni ca să se miște. Picioarele mi le simțeam grele, spatele precum o scândură, brațele îmi atârnau neputincioase pe lângă trup. Asta trebuie să fie dragostea de care vorbesc poeții, dragostea care te fură, care te face sclav, care te imobilizează în îmbrățișarea ei de sticlă, zei, cât de departe mi-a fost sortit să o găsesc…

Fără să mă mișc am continuat să o privesc, pierdut, deși ea părea să se miște acum lent, nefiresc. Am văzut lucirea aceea orbitoare pierindu-i din ochi, o expresie de durere îi umbri apoi trăsăturile și lacrimi mari începură să se adune la colțurile ochilor aceia mari, pe care aveam să îi acopăr cu sărutări de va fi voit Afrodita să fie ai mei. Fata s-a repezit la picioarele mele, îmbrățișându-mi gleznele, plângând. Am vrut să o mângâi, să o întreb de ce plânge, să o alint, să îi promit totul dar, din nou, nu m-am putut mișca. Mi-am privit, întrebător, membrele neascultătoare și le-am văzut bolnave, pielea mea arsă de soare era acum poroasă, gri precum cenușa, unghiile se topiseră în vârfurile degetelor. Hainele păreau să mi se fi lipit de trup și erau și ele, precum pielea de dedesubt, pământii și țepene. Am devenit, brusc, conștient de faptul că îmi pierdusem graiul, că nu mai respiram, că trupul meu nu mă mai asculta, că eram…ca de piatră. Am privit-o plecând, cu umerii căzuți, cu ulciorul gol, cu părul despletit. Am privit soarele ridicându-se pe cer, coborând în asfințit. Am privit zorii și amurgurile următoare, fără să simt foame ori sete, ascultând liniștea dinăuntrul propriului meu piept, simțind răsuflarea înghețată a nopții.

În a zecea zi, ori a zecea lună, ori al zecilea an, am văzut-o din nou, urcând poteca, un alt ulcior în mâini, cu umerii căzuți, cu părul despletit. M-a privit din nou și apoi i-am simțit degetele mângâindu-mi fruntea, apoi buzele ei pe ale mele, lacrimile ei pe obraji. Nu am mai văzut-o niciodată de atunci. După un timp nemăsurat o alunecare de teren m-a îngropat și m-am scufundat în întuneric. Trupul mi s-a ros sub degetele vrednice ale șuvoaielor de apă care se strecurau printre straturile de pământ de deasupra.

Oameni cu limbi ciudate și veșminte la fel de ciudate m-au scos din pământ și m-au închis într-o cutie. M-am legănat, apoi, în întuneric, pentru o scurtă vreme. Am văzut apoi din nou lumina zilei, dar nu pe panta vreunui munte persan ci într-un soi de templu, printre statui pe care le recunoșteam pentru că semănau cu statuile din templele pe care le-am văzut când eram un bărbat tânăr în țara mea. Nu mult după aceea am auzit un zgomot mare și templul s-a prăbușit în ruine. Un trăznet al lui Zeus, mi-am spus, care se înduplecase de mine și hotărâse să-mi curme suferința. Mi-am văzut trupul împrăștiat în toate colțurile și mi-am dat seama că încă îmi simțeam fiecare fărâmă din el, că eram, cumva, în toate, că mă priveam din fiecare bucată de piatră, reflectat în mine însumi. Apoi m-au împrăștiat. Părțile mari au ajuns în alte temple, ori în case de oameni bogați.

Fosta mea inimă, o bucată de piatră de nerecunoscut, e printre cărămizile care alcătuiesc un mic pod peste un pârâu. Deasupra curg pașii ei, îmi zic în fiecare zi, dedesubt e apa în care își va scufunda ulciorul, și în care își va răcori buzele.

Rimă (interviuri cu necunoscuți)

–         Îți dai seama, zice, o armată de poeți. Genghis însuși dădea ordine ofițerilor numai în versuri.

–         Bine, bine, dar asta nu e suficient ca să îi numești poeți pe toți analfabeții care formau hoarda. Cu siguranță era doar un artificiu care făcea ca ordinele lui să ajungă la destinație neschimbate, un truc mnemotehnic, zic eu. Creierul uman iubește rimele, e dovedit științific faptul că e mai ușor să memorezi precis versuri cu rimă decât un text în proză ori o poezie în vers alb.

–         Sigur, numai că pe vremea lui Genghis nu existau laboratoare de neuroștiințe, îmi zice cu un aer ușor blazat. Nu am pretenția că toți soldații lui se trăgeau din Homer, dar armata funcționa perfect în acordurile ritmate ale ordinelor în versuri. Nu vocație, îți acord acest argument, ci necesitate, dar nu poți să nu accepți că ideea e fascinantă. Putem chiar specula că succesul uriaș de care s-a bucurat Genghis a pornit  dintr-un soi de tetrametru arhaic.

–         Putem specula la nesfârșit, zic eu, deși deja m-a cucerit ideea. Mă întreb cum a început povestea asta cu ordinele în versuri.

–         Așa cum au început multe lucruri frumoase și înfricoșătoare. Cu un poet. Dumnezeu însăși e un poet. Numai că opera lui e atât de vastă încât ne e cu neputință s-o parcurgem în scurta noastră existență. E ca și cum ai încerca să-l înțelegi pe Milton citind doar ultimul vers din Paradisul Pierdut.

–         De ce ultimul?

–         Pentru că e cel mai recent. Dar în cazul lui Genghis sistemul trebuie să fi fost inventat de un poet, poate un ofițer, poate chiar Genghis însuși. Cele mai sângeroase personaje din istorie au fost și cele mai senzuale. Poate că extrema cruzime nu poate crește decât altoită pe o senzualitate brutală, dusă și ea la extrem. Și dacă e adevărat că nu toți senzualii sunt poeți, e la fel de adevărat că toți poeții sunt senzuali.

–         De unde știi, îl tachinez.

–         Pentru că îi cunosc pe toți.

Faună andaluză

      Pisica andaluză e o schiță a unui desenator francez, un soi de gravură scoasă din Les Triplettes de Belville. Sigur, dacă ajungi în Andalucia pe urmele câinelui lui Bunuel, ai să fii dezamăgit de la primele cuvinte ale propoziției de mai sus. Dar nu e totul pierdut încă. Mai e timp, poate că în paragraful următor, ori în cel care îi urmează, ori în cel de-al treilea o să apară, dacă îți arunci sumar privirea în josul paginii ai să vezi că e loc suficient în post pentru un câine, poate chiar doi. Andaluzi, desigur.

Dar chiar dacă te-ai deplasa în mod fizic la destinația amintită n-ai fi recompensat imediat cu prezența de necontestat a patrupedului canin. Precum ceramica autentică spaniolă ori adevăratul duende, pierdute printre chinezării cu coarne și dughene dubioase în care zdrăngăne nepricepuți, câinele andaluz e un detaliu într-o lume construită din pisici.

Să nu se înțeleagă, desigur, că fac vreo aluzie comparativă care integrează chinezării și pisici, pentru că disprețuiesc chinezăriile și îmi sunt dragi pisicile. Iar pisicile andaluze îmi sunt mai dragi decât alte pisici.

Dar să revenim la ce scriam mai sus. Pisica andaluză e imposibil de confundat. Are o grație particulară, chiar dacă e mereu gravidă, ori poate tocmai din acest motiv. E o linie frântă, articulată în unghiuri rotunjite. Picioare lungi, subțiri, ascuțite la vârf precum creioanele. O coadă care nu se termină, ci se subțiază ad infinitum. Un chip prelung, modiglianesc (dacă-mi permiteți), care e mereu în profil, indiferent de perspectiva din care o privești. Un nas lat, care îi dă un aer plictisit, completat de ochii serioși, care străpung orice aluzie. O atitudine decadentă, vag mahmură (partea a doua e valabilă mai mult pentru motani, care, de atfel, sunt rareori gravizi). O oboseală metafizică, de neexplicat, pentru că zace toată ziua în praf pe faleze ori pe pervaze, îndărătul pescăriilor, ori pe sub bărci scorojite, mânjite de sarea dimineților.

Ajuns aici trebuie să mărturisesc că din păcate câinele andaluz nu o să apară nici în acest ultim paragraf. Dacă încă mai citești, ai scuzele mele, le meriți, te-am înșelat cu rătăciri. Am păcătuit, dar misterul lui, al câinelui, e nepătat. Singura mea vină, adevărata mea vină, e neputința de a-l fi descoperit.

Un vis (IV)

nusitatu s-a văzut nevoit, recent, să se scufunde între roțile   dințate ale unor locuri strâmte, de neimaginat, întunecate precum însuși sinusul cavernos din care s-a născut, la începutul vremurilor, noaptea. S-a strecurat printre stâncile temporale, prin hăuri căptușite cu membrane, tivite cu ochii goi ai canalelor ionice pulsând spasmodic, expulzând nori prăfoși de particule incolore.

Între el și sine s-au așternut sistematic straturi groase, impermeabile, hidrofobe de hârtie și fibre încărcate electrostatic care filtrau nemilos orice rămășiță de realitate care încercau să le străpungă, inconștient, fără nici o șansă, de altfel, pentru că mișcarea browniană a particulelor reale le conferă un diametru aparent mult mai mare decât diametrul lor real.

A devenit pe rând două fire paralele infinite suspendate în vid la o distanță de un metru unul de celălalt, apoi un paralelipiped, apoi eicosaedric; s-a semilogaritmat și s-a integrat, s-a transformat într-o arie de sub o curbă hiperbolică.

Când, după luni de necontenită cărăușie, a adormit la umbra unei tije pituitare, o plapumă fină de meninge l-a acoperit, răsucindu-se în jurul lui ca un boboc de floare, din care a ieșit la iveală, curând, un ou cu totul și cu totul banal, pătat pe alocuri cu găinaț și resturi de puf cenușiu.

Înăuntrul oului nusitatu visa și visele se încheagau sub coaja străvezie, pătată, cum am spus mai sus, conturând curbe de disociere a hemoglobinei, ecauții ale gazelor alveolare, puntea lui Wheatstone și efectul Haldane. Înăuntrul oului pe nusitatu l-au mestecat automat colinesteraze rătăcite, l-au acetilat citocromi și l-au modulat alosteric co-factori oculți, cu nume de nerostit.

Și printre faldurile lipicioase ale memoriei s-au strecurat într-o zi decretată epifizar Tomatito și Camaron, cu o Solea într-o cheie majoră. nusitatu încă doarme.

lună

Mă poți atinge cu degetele tale, lună. Mă poți aduce înapoi. De dincolo de Apă. Îmi umpli nările, cum mi le umplea ea. Îmi umpli urechile, îmi umpli gura, îmi umpli gura și te simt alunecându-mi lent, printre dinți, către gâtlejul ars. Strâng din dinți și îmi închipui că te aud țipând… În nări, acum, doar petale de cireș, roșii sub felinare. În nări doar noapte. Petalele le-am inventat.

Nu e frig, e o lipsă dramatică de frig, nu mă atinge nimic, cald sau rece sau ud sau uscat sau aspru. Pielea mi-e indiferentă, precum o haină. Precum o cizmă. Precum o cutie de lemn. Mă strecor printre crăpăturile ei, mă strecor spre tine, spre ea. Mă strecor, las în urmă un reziduu gros, heterogen, de regrete. Ies la suprafață pur precum răsuflarea îngerilor. Plutesc, indiferent la grămada de petale pe care mi le pune pe pleoape noaptea. Roșii, petale de cireș. Iar le-am inventat.

Dacă nu mi-ar alunga din nări petalele inventate, aș fuma. O țigară lungă, neagră, fără filtru. Aș scufunda lumea în valuri de fum albastru, ori poate roșu, precum petalele. O vâlvătaie. Fuioare lungi de fum. Ori de petale. Inventez mereu, avid, același decor. Nu e invenție decât prima oară, dar e mereu prima oară când îl inventez. Am intrat într-un tunel cu o singură intrare și un infinit de ieșiri, sau nici una. Ies mereu înapoi în tunel, prin intrare.

Drumul înainte e închis, scrie pe marginea cercului. O săgeată indică, prăfuit, direcția verticală. Ocolire, prin spatele lunii și a spitalului de copii. Am să te mușc de umăr, zic.

Metanoia

Sfinții se înghesuiră mai aproape de gard, sucindu-și gâturile subțiri, ca de găini, încercând să pândească poarta fără să-și întoarcă, carevasăzică, privirea de la Prea-Înaltul. Dumnezeu nu-i băga de seamă, ocupat cum era cu mutatul boltei de vie. Un stâlp aici, altul dincolo, nu-i ușor, mai ales că toate vițele se înnodaseră ceva de groază și nici El nu le mai dădea de capăt.

De nerăbdare sfinții începură să-și molfăie gingiile roze, derulând la nesfărșit rozarii tocite cu un zgomot care curând acoperi până și scrâșnetele metalice ale stâlpilor de sub boltă. ”Nu acum”, zise Dumnezeu fără să se întoarcă. ”Sunt ocupat”. Toți zâmbiră știrb, dând viguros din bărbi. El are întotdeauna dreptate, chiar dacă afirmațiile Lui n-au obiect. Dumnezeu însă clătină din cap, dezamăgit și imediat ceata bărboasă imită, dezamăgită, dezamăgirea Lui.

”Arăta mai bine înainte” zise Celălalt. ”Dacă muți bolta de vie e prea mult soare”. Dumnezeu păru să considere opinia Celuilalt pentru câteva momente, apoi ridică din umeri și puse via la locul ei, de dinainte de Cădere. Celălalt, pe care nu-l văzuse nimeni când intrase în curte, se așeză, greu, pe banca de scânduri negeluite de sub nuc, oftă ușurat și zise, zâmbind, ”Tare-i bine acasă…”

Dumnezeu era încă întors cu spatele spre noul-venit, chibzuind căile întortocheate ale planului veșniciei ori vreo altă chichiță academică, ori poate era doar obosit de atâta muncă, mai ales că era duminică, ziua Lui liberă. Poate că nici El nu avusese răbdare să stea pur și simplu pe banca de lemn și să aștepte venirea Celuilalt. Nici nu-i putea lăsa pe sfinți să își dea seama că habar nu avea dacă Celălalt avea să vină sau nu, ori când avea să-și facă intrarea. Celălalt se strecurase, viclean, pe portița din lețuri scorojite dinspre grădină, de parcă ar fi știut că sfinții îl așteptau să intre pe poarta mare de la stradă.

Sfinții se adunaseră, între timp, în jurul Lui, cu ochii sticlind de emoție, așteptând învoire să se așeze lângă străin pe bancă și să îi asculte poveștile pe care le va fi adus de data asta din călătoriile lui. Fără să se întoarcă Dumnezeu zise, aproape în șoaptă, în loc de bun venit ”Se coc cireșele” apoi simți că ochii i se umplu de lacrimi și hotărî să rămână întors.

Ceilalți priveau, împreună, cireșul amar al lui Gogan, în care picături mari, roșii închis, aproape negre, înfloreau printre frunzele verzi închis, aproape negre, și începeau să se desprindă din codițele lor verzi, curgând în iarba de dedesubt. Pui de găină se înghesuiau să le înghită, alergând prin iarbă, crescând de la o clipă la alta, secretând penaje fantastice, explodând în vârtejuri de aripi, umplând aerul de muzică înainte să zboare, prin spărturile din bolta de vie, către cerul alb, orbitor, din miezul galaxiei.

Vrăjiți de miracol sfinții uitaseră de Dumnezeu care îi privea acum pe toți, zâmbind, cu obrajii uzi. Celălalt zâmbea și el, complice, cu obrajii la fel de uzi.

Il neige sur London

Prin aerul limpede al dimineții de sâmbătă, printre amanții care se plimbau prin piețe, au apărut pe nesimțite primele semne ale schimbării ce avea să vină. Amanții, însă, își continuau plimbările de debutanți, pierduți în lumea aceea fără timp, de neînțeles, care e dragostea dintre doi oameni străini.

La început a fost un val delicat de fragmente albe, aproape invizibile, care s-au întins precum o pânză de păianjen între copaci, statui și semafoare. Singurii care au remarcat debutul acesta neremarcabil au fost șoferii de autobuze, care împungeau aerul tare cu parbrize gigante, a căror transparență se pierdea pe nesimțite. Cât a durat toată această pregătire nimeni nu știe, tocmai din pricina discreției particulare a fenomenului, care nu s-a lăsat perceput complet până în ultima clipă, când norii s-au spart precum baloane de săpun și aerul s-a umplut de zbucium.

Dintr-o dată ne mișcam cu toții prin masa gelatinoasă a fulgilor, rotindu-ne fără țintă prin scuaruri, urcând în autobuze fără număr, scufundându-ne mereu mai adânc, beți de vârtejuri. Însă la fel de brusc precum se pornise, toată vânzoleala îngheță, lăsând fulgii suspendați în infinit, umplând marea fără fund a văzduhului. O tăcere grea, umedă, ne umplu plămânii și pentru o clipă sau pentru totdeauna lumea se opri cu un scrâșnet.

Nu era încă sfârșitul.

După tăcerea infinetizimală a ieșirii din timp Londra se aruncă brusc spre cer, un gigantic parbriz în relief, împungând văzduhul, precum Liege-ul lui Jacques Brel. Mișcarea era în același timp cădere și vârtej, astfel că fuioare lânoase de zăpadă se înșurubau fantastic în hornuri, inundând casele de dedesubt, aruncând voci de copii în urechile înfofolite ale adulților, pătrunzând înțepător printre genele despărțite de curiozitate, prin gurile căscate de emoție sau teamă.

Clopotele catredalei Sf Paul, smulse din țâțâni de gravitația delirantă, conduceau asaltul cerurilor pe care îl lansase orașul, mugind cântece de sezon. Londra ninge peste cer, în bucăți mari, dizolvându-se în valurile albe ale infinitului.

Epilog. Partea întâi.

De undeva de jos se auzea un scârţâit intermitent, de parcă cineva călca apăsat pe plafonul camerei de dedesubt. nusitatu deschise cu greutate ochii şi încercă să desluşească lumina de întuneric. Vinul pe care-l băuse poate noaptea îi juca încă sub pleoape, precum rochia roşie a unei ţigănci. Încercă să se ridice din aşternut, dar trupul îi rămase ţeapăn. Camera însă se roti sprintenă astfel încât, deşi se ştia încă întins în pat, nusitatu vedea de jur împrejur ca şi cum ar fi fost în picioare sau mai bine zis ori şezând ori în genunchi, la semi-înălţime. Mai mult, fereastra se apropia acum de el, cu mici înclinări alternative dintr-o parte în alta, mimând mersul împleticit al unui om mahmur. O cană de lut ars îşi vârî toarta sub degetele lui şi îi ridică apoi mâna până la buzele arse, răsturnându-i în gură apă limpede. Bău cu furie, închizând ochii, fără să îşi amintească nimic.

 Când deschise ochii camera se rotise iar şi îl adusese înaintea unei oglinzi vechi de argint. Prin apa tulbure a oglinzii, cu faţa zgâriată de vremi, îşi desluşi cu greutate trăsăturile. Mustaţa îi dispăruse, fără îndoială vreo glumă proastă. Şi ochii îi erau schimbaţi, mai mari, cu ceva ce aducea a uimire sub gene, ceva ce îşi amintea că pierduse de mult. Părul îi era scurt şi deschis la culoare, aproape ca o nucă abia ieşită din cămaşa verde a verii, bărbia mică, fără înţepăturile familiare ale bărbii.

Realizarea îl lovi brusc. nusitatu avea din nou faţa unui copil şi privindu-se mai bine îşi găsi mâinile de copil şi trupul pipernicit pe care îl purtase pe coclauri cu mulţi ani în urmă, aruncându-l peste garduri de grădină, agăţându-l prin pomi, tolănindu-l prin iarba arsă din iulie sau zăpezile de după anul nou.

Din colţul din dreapta sus al oglinzii un alt chip îl privea zâmbind, ca şi cum ar fi găsit toată tărăşenia grozav de amuzantă. nusitatu nu se pierdu cu firea. Lumea lui nu era un loc continuu, ci un şuvoi întrerupt frecvent de îngeri şi oameni ponosiţi înconjuraţi de căţei prăpădiţi, care intrau şi ieşeau după voie din realitate, lăsând în urmă spărturi mari prin care intrau şi ieşeau în voie alte minuni şi orori. Primul pas e întotdeauna să îţi dai seama unde te afli, ca să ştii încotro te îndrepţi spre lumea cea pe care o consideri mai adevărată decât celelalte.

Chipul din oglindă, însă, era mai mult decât familiar, era chipul Lui care îl privea aşa cum îl privise crescând în anii de sub nuc. Trăsăturile îi erau cele ale unui bătrân, precum în anii din urmă, dar pe măsură ce ochii i se plimbau prin colţurile camerei fruntea i se descreţea, părul i se întuneca la culoare, ochii îi deveneau mai luminoşi, obrajii se rotunjeau şi căpătau prospeţime. În jurul lui nusitatu camera căpătase o viaţă a ei, umplându-se de suflete şi culori, devenind pe rând un birou de evidenţa populaţiei la secţia de miliţie; cabina unui automobil vechi, cu un bărbat înalt, îmbrăcat cu un pardesiu maro şi pălărie, purtând la brâu un revolver într-un toc de piele, tot maro; o cameră de spital în care o femeie alăpta o fetiţă cu ochi albaştri; un câmp cu porumb, într-o noapte de august, lângă o şosea pe care dormeau întinşi opt tineri îmbrăcaţi în uniforme militare, şi multe altele, scene derulându-se rapid sub ochii albaştri care deveneau, din clipă în clipă acum, din ce în ce mai estompaţi pe pânza umedă a oglinzii.

Sunt prins în pânza amintirilor Lui, îşi zise nusitatu, înainte să îşi dea seama de ce se derulau toate acum, atât de repede … Pe măsură ce chipul din oglindă se estompa, lumina care pătrundea prin fereastră se stingea şi ea, lăsând o lume întreagă în întuneric. nusitatu, însă, era obişnuit să plângă pe întuneric.