Metanoia

•Ianuarie 27, 2011 • Lasă un comentariu

Sfinții se înghesuiră mai aproape de gard, sucindu-și gâturile subțiri, ca de găini, încercând să pândească poarta fără să-și întoarcă, carevasăzică, privirea de la Prea-Înaltul. Dumnezeu nu-i băga de seamă, ocupat cum era cu mutatul boltei de vie. Un stâlp aici, altul dincolo, nu-i ușor, mai ales că toate vițele se înnodaseră ceva de groază și nici El nu le mai dădea de capăt.

De nerăbdare sfinții începură să-și molfăie gingiile roze, derulând la nesfărșit rozarii tocite cu un zgomot care curând acoperi până și scrâșnetele metalice ale stâlpilor de sub boltă. ”Nu acum”, zise Dumnezeu fără să se întoarcă. ”Sunt ocupat”. Toți zâmbiră știrb, dând viguros din bărbi. El are întotdeauna dreptate, chiar dacă afirmațiile Lui n-au obiect. Dumnezeu însă clătină din cap, dezamăgit și imediat ceata bărboasă imită, dezamăgită, dezamăgirea Lui.

”Arăta mai bine înainte” zise Celălalt. ”Dacă muți bolta de vie e prea mult soare”. Dumnezeu păru să considere opinia Celuilalt pentru câteva momente, apoi ridică din umeri și puse via la locul ei, de dinainte de Cădere. Celălalt, pe care nu-l văzuse nimeni când intrase în curte, se așeză, greu, pe banca de scânduri negeluite de sub nuc, oftă ușurat și zise, zâmbind, ”Tare-i bine acasă…”

Dumnezeu era încă întors cu spatele spre noul-venit, chibzuind căile întortocheate ale planului veșniciei ori vreo altă chichiță academică, ori poate era doar obosit de atâta muncă, mai ales că era duminică, ziua Lui liberă. Poate că nici El nu avusese răbdare să stea pur și simplu pe banca de lemn și să aștepte venirea Celuilalt. Nici nu-i putea lăsa pe sfinți să își dea seama că habar nu avea dacă Celălalt avea să vină sau nu, ori când avea să-și facă intrarea. Celălalt se strecurase, viclean, pe portița din lețuri scorojite dinspre grădină, de parcă ar fi știut că sfinții îl așteptau să intre pe poarta mare de la stradă.

Sfinții se adunaseră, între timp, în jurul Lui, cu ochii sticlind de emoție, așteptând învoire să se așeze lângă străin pe bancă și să îi asculte poveștile pe care le va fi adus de data asta din călătoriile lui. Fără să se întoarcă Dumnezeu zise, aproape în șoaptă, în loc de bun venit ”Se coc cireșele” apoi simți că ochii i se umplu de lacrimi și hotărî să rămână întors.

Ceilalți priveau, împreună, cireșul amar al lui Gogan, în care picături mari, roșii închis, aproape negre, înfloreau printre frunzele verzi închis, aproape negre, și începeau să se desprindă din codițele lor verzi, curgând în iarba de dedesubt. Pui de găină se înghesuiau să le înghită, alergând prin iarbă, crescând de la o clipă la alta, secretând penaje fantastice, explodând în vârtejuri de aripi, umplând aerul de muzică înainte să zboare, prin spărturile din bolta de vie, către cerul alb, orbitor, din miezul galaxiei.

Vrăjiți de miracol sfinții uitaseră de Dumnezeu care îi privea acum pe toți, zâmbind, cu obrajii uzi. Celălalt zâmbea și el, complice, cu obrajii la fel de uzi.

Il neige sur London

•Decembrie 18, 2010 • 2 comentarii

Prin aerul limpede al dimineții de sâmbătă, printre amanții care se plimbau prin piețe, au apărut pe nesimțite primele semne ale schimbării ce avea să vină. Amanții, însă, își continuau plimbările de debutanți, pierduți în lumea aceea fără timp, de neînțeles, care e dragostea dintre doi oameni străini.

La început a fost un val delicat de fragmente albe, aproape invizibile, care s-au întins precum o pânză de păianjen între copaci, statui și semafoare. Singurii care au remarcat debutul acesta neremarcabil au fost șoferii de autobuze, care împungeau aerul tare cu parbrize gigante, a căror transparență se pierdea pe nesimțite. Cât a durat toată această pregătire nimeni nu știe, tocmai din pricina discreției particulare a fenomenului, care nu s-a lăsat perceput complet până în ultima clipă, când norii s-au spart precum baloane de săpun și aerul s-a umplut de zbucium.

Dintr-o dată ne mișcam cu toții prin masa gelatinoasă a fulgilor, rotindu-ne fără țintă prin scuaruri, urcând în autobuze fără număr, scufundându-ne mereu mai adânc, beți de vârtejuri. Însă la fel de brusc precum se pornise, toată vânzoleala îngheță, lăsând fulgii suspendați în infinit, umplând marea fără fund a văzduhului. O tăcere grea, umedă, ne umplu plămânii și pentru o clipă sau pentru totdeauna lumea se opri cu un scrâșnet.

Nu era încă sfârșitul.

După tăcerea infinetizimală a ieșirii din timp Londra se aruncă brusc spre cer, un gigantic parbriz în relief, împungând văzduhul, precum Liege-ul lui Jacques Brel. Mișcarea era în același timp cădere și vârtej, astfel că fuioare lânoase de zăpadă se înșurubau fantastic în hornuri, inundând casele de dedesubt, aruncând voci de copii în urechile înfofolite ale adulților, pătrunzând înțepător printre genele despărțite de curiozitate, prin gurile căscate de emoție sau teamă.

Clopotele catredalei Sf Paul, smulse din țâțâni de gravitația delirantă, conduceau asaltul cerurilor pe care îl lansase orașul, mugind cântece de sezon. Londra ninge peste cer, în bucăți mari, dizolvându-se în valurile albe ale infinitului.

Epilog. Partea întâi.

•Decembrie 8, 2010 • Lasă un comentariu

De undeva de jos se auzea un scârţâit intermitent, de parcă cineva călca apăsat pe plafonul camerei de dedesubt. nusitatu deschise cu greutate ochii şi încercă să desluşească lumina de întuneric. Vinul pe care-l băuse poate noaptea îi juca încă sub pleoape, precum rochia roşie a unei ţigănci. Încercă să se ridice din aşternut, dar trupul îi rămase ţeapăn. Camera însă se roti sprintenă astfel încât, deşi se ştia încă întins în pat, nusitatu vedea de jur împrejur ca şi cum ar fi fost în picioare sau mai bine zis ori şezând ori în genunchi, la semi-înălţime. Mai mult, fereastra se apropia acum de el, cu mici înclinări alternative dintr-o parte în alta, mimând mersul împleticit al unui om mahmur. O cană de lut ars îşi vârî toarta sub degetele lui şi îi ridică apoi mâna până la buzele arse, răsturnându-i în gură apă limpede. Bău cu furie, închizând ochii, fără să îşi amintească nimic.

 Când deschise ochii camera se rotise iar şi îl adusese înaintea unei oglinzi vechi de argint. Prin apa tulbure a oglinzii, cu faţa zgâriată de vremi, îşi desluşi cu greutate trăsăturile. Mustaţa îi dispăruse, fără îndoială vreo glumă proastă. Şi ochii îi erau schimbaţi, mai mari, cu ceva ce aducea a uimire sub gene, ceva ce îşi amintea că pierduse de mult. Părul îi era scurt şi deschis la culoare, aproape ca o nucă abia ieşită din cămaşa verde a verii, bărbia mică, fără înţepăturile familiare ale bărbii.

Realizarea îl lovi brusc. nusitatu avea din nou faţa unui copil şi privindu-se mai bine îşi găsi mâinile de copil şi trupul pipernicit pe care îl purtase pe coclauri cu mulţi ani în urmă, aruncându-l peste garduri de grădină, agăţându-l prin pomi, tolănindu-l prin iarba arsă din iulie sau zăpezile de după anul nou.

Din colţul din dreapta sus al oglinzii un alt chip îl privea zâmbind, ca şi cum ar fi găsit toată tărăşenia grozav de amuzantă. nusitatu nu se pierdu cu firea. Lumea lui nu era un loc continuu, ci un şuvoi întrerupt frecvent de îngeri şi oameni ponosiţi înconjuraţi de căţei prăpădiţi, care intrau şi ieşeau după voie din realitate, lăsând în urmă spărturi mari prin care intrau şi ieşeau în voie alte minuni şi orori. Primul pas e întotdeauna să îţi dai seama unde te afli, ca să ştii încotro te îndrepţi spre lumea cea pe care o consideri mai adevărată decât celelalte.

Chipul din oglindă, însă, era mai mult decât familiar, era chipul Lui care îl privea aşa cum îl privise crescând în anii de sub nuc. Trăsăturile îi erau cele ale unui bătrân, precum în anii din urmă, dar pe măsură ce ochii i se plimbau prin colţurile camerei fruntea i se descreţea, părul i se întuneca la culoare, ochii îi deveneau mai luminoşi, obrajii se rotunjeau şi căpătau prospeţime. În jurul lui nusitatu camera căpătase o viaţă a ei, umplându-se de suflete şi culori, devenind pe rând un birou de evidenţa populaţiei la secţia de miliţie; cabina unui automobil vechi, cu un bărbat înalt, îmbrăcat cu un pardesiu maro şi pălărie, purtând la brâu un revolver într-un toc de piele, tot maro; o cameră de spital în care o femeie alăpta o fetiţă cu ochi albaştri; un câmp cu porumb, într-o noapte de august, lângă o şosea pe care dormeau întinşi opt tineri îmbrăcaţi în uniforme militare, şi multe altele, scene derulându-se rapid sub ochii albaştri care deveneau, din clipă în clipă acum, din ce în ce mai estompaţi pe pânza umedă a oglinzii.

Sunt prins în pânza amintirilor Lui, îşi zise nusitatu, înainte să îşi dea seama de ce se derulau toate acum, atât de repede … Pe măsură ce chipul din oglindă se estompa, lumina care pătrundea prin fereastră se stingea şi ea, lăsând o lume întreagă în întuneric. nusitatu, însă, era obişnuit să plângă pe întuneric.

Împleticiri

•Mai 18, 2010 • Lasă un comentariu

Într-o lungă și, după părerea multora, nefirească primăvară, un om încă tânăr (încă, își zice el încurcat de câte ori îi trece prin cap adevărata lui vârstă) traversează pe la patru după-amiaza, concentrat, parcarea unui spital și se împotmolește într-un miros. Scopul deplasării îi strălucește alb, aseptic, pe ecranul funcțional al memoriei de scurtă durată și totuși intențiile îi sunt contaminate de culori vagi, precum petele de ulei din bălți după ploaie, care corodează sus-numitul ecran și îl umplu cu un sentiment și el uitat, dar ușor de recunoscut. 

Omul mai face doi trei pași și se oprește, precum un aspirator scos brusc din priză. Cu un aer nedumerit, infinit de încet, ca într-un vis din acelea în care alergi dar nu ajungi niciodată la destinație, se întoarce pe călcâie, simțind pietre mici scrâșnindu-i sub tălpi cu un zgomot care cutremură lumea și strecoară crăpături mici în straturile suprapuse care îl compun. Prin sticla murdară a ochelarilor ochii măriți de mirare se strâng iute în două linii înguste și prin fanta astfel creată, ca printr-o ușă abia crăpată, omul se străduie să destrame pâcla deasă a unei amnezii de moment: de unde a plecat?

 În urmă se vede una din ușile glisante ale spitalului, care se deschide și se închide magic de fiecare dată când cineva se apropie de ea, ignorând însă păsările și aricii care mișună printre tufișurile joase. Dincolo de ea – un coridor umbros, cu ferestre înguste, dreptunghiulare, cu latura mare pe orizontală,  înșiruite de o parte și de alta, niciodată deschise. Dincolo de coridor, un altul, perpendicular pe primul, și forfota oamenilor cu scopuri albe, aseptice, pe ecranele memoriei de scurtă durată. Dincolo de acest ultim coridor un perete neclar, construit din fumul cu care imaginația umple spațiile inaccesibile simțurilor.

 În mijlocul lui începe să se deslușească un cireș, da, îți trebuie un pic de bunăvoință ca să îl vezi, dar nu poate fi decât un cireș, un cireș amar și lângă el, ca să vezi, mai e unul, doi cireși așadar, cireșii lui Gogan, din spatele bucătăriei de vară, înfloriți, atât de înfloriți de îi poți mirosi de aici, din parcare, o fi din cauza vântului care bate dinspre ei… Ori din cauza îngerului care îi scutură și râde când copilul care a apărut și el dintr-un colț aleargă cu gura deschisă încercând să prinză din zbor petalele albe, ca fulgi de zăpadă. Câțiva sfinți cu fețe veștede și bărbi lungi, pline de petale (alergaseră și ei cu gura deschisă pe sub cireși) s-au adăpostit lângă poarta grădinii și spionează cu un aer conspirativ un cărăbuș. Sătul de atenția plină de prevestiri sumbre a bărbosului ansamblu, cărăbușul se face nevăzut în garajul de sub nuc, din care purced, la intervale fixe, mormăielile pline de subînțeles ale pisicilor care dispută soarta unor ciorapi vechi de lână. Disputa degenerează în ghionturi și ansamblul se destramă și el, împrăștiind cât colo membrii care se împleticesc, beți, prin mirosul de nedescris.

 Peste golul astfel creat cortina nefirească, orizontală, se închide transparent și în sticla ușii glisante omul nedumerit vede reflectat scopul alb, aseptic care îi mânase pașii prin parcare. Se răsucește iar pe călcâie și se îndreaptă iute spre clădirea veche de cărămidă roșie de la capătul parcării. Mai are încă ceva treburi de rezolvat și n-are chef să stea peste program. Fără știrea lui, într-un colț ascuns al parcării și în ciuda tuturor aparențelor a înflorit, obscen, un bujor.

Spitalul Universitar (memento II)

•Mai 3, 2010 • 4 comentarii

Spitalul Municipal numit şi Universitar, probabil din cauza vecinătăţii indiscrete a Facultăţii de Medicină, e utilizat funcţional până la etajul al treisprezecelea, ba chiar mai mult decât atât.Unii ar putea să creadă că un spital e o unitate care se mişcă în unison, precum mecnismul complicat al unui ceas, elveţian sau nu. Şi chiar aşa este. Mă refer bineînţeles la spitale obişnuite, ceea ce Spitalul Universitar nu este.

 Ca să înţelegem de ce trebuie să coborâm niţel în trecut, în vremea când locul consacrat pe care s-a construit spitalul era un simplu teren de fotbal anexat sus-amintitei facultăţi. Coborâţi în trecut ne vom plimba privirea asupra respectivului loc (va fi fost pesemne o zi călduţă de aprilie, vag însorită) şi nu vom găsi pe nicăieri nici un prilej de înţelegere aşa că ne vom retrage în prezent şi vom inventa orice poveste ne convine pentru a ne justifica. 

Ceea ce contează e rezultatul final şi anume faptul că Spitalul Universitar nu e numai un spital, ci mai degrabă un soi de cetate islamică din Peninsula Iberică sau Nordul Africii. Islamismul e aici pentru decor şi exotism. Şi cetatea la fel. Mă rog… 

De jos şi până sus Spitalul se schimbă, devine, evoluează, precum o fiinţă vie care se hrăneşte cu substanţe de facturi diferite de cele pe care le emană bucătăriile sale. Parterul e un fel de prag gigantic, un castel kafkian în miniatură, o zonă de frontieră cu reguli care se schimbă zilnic şi în care toată lumea circulă cu băgare de seamă şi cu mâna pe machetă. Bântuie agenţii secreţi, spionii speranţelor, călăii dorinţelor şi vizitii de boieri. În unele colţuri poţi să cumperi pe sub mână relicve de sfinţi. Noaptea nu e bine să bântui pe acolo dar despre asta trebuie să fi vorbit altă dată pentru că noaptea Spitalul Universitar nu mai este Spitalul Universitar ci o cetate scufundată, posedată de spirite veşnic treze şi înclinate tot veşnic în diverse unghiuri obtuze. 

Parterul, prag şi piatră de încercare pentru eroi amatori, conduce inevitabil spre alte niveluri. Ca orice erou cel care aspiră mai sus are în faţă o alegere fundamentală între calea uşoară şi lungă sau calea scurtă şi periculoasă.

 Calea lungă urcă şerpuitor şi galben precum un trup încolăcit de reptilă. La început numerele cuminţi de deasupra uşilor ţin socoteala etajelor dar numărătoarea se complică exponențial cu fiecare etaj deasupra nivelului al cincilea. Calcule algebrice și cunoștințe serioase în domeniul alfabetelor simbolice ale Europei medievale sunt singurele instrumente de navigație aflate la îndemâna temerarilor exploratori care visează să își umple plămânii cu aerul tare al secțiilor de la etajele de sus. Călătoria poate dura zece minute sau zece ani dar șerpașii de pe cărările de trepte nu vor simți niciodată cu adevărat trecerea timpului decât la capătul iluzoriu al ascensiunii, când vântul pur amestecat cu cenușa de la crematoriul spitalului li se încâlcește în sprâncene lungi, albe și lumina sferelor le lovește ochii atrofiați. 

Calea scurtă este ascensorul și se numește așa din două motive. Primul – e, fizic vorbind, cea mai directă cale de acces către etajele superioare. Al doilea – e cea mai probabilă cale de a-ți scurta iremediabil viața. E un nou prag aici, un prag viu, grăitor, un prag care te poate înghiți într-o clipă, transformându-te într-un simplu element de decor în tapiseria groasă, colorată adânc, greoi, care îmbracă pe dinăuntru cabina ascensorului și sfinxul de marmură ai cărui ochi paralizează voința și blegesc paloșe. Dintre buze de marmură pleacă mereu aceeași întrebare și paradoxal, oricât de mult te antrenezi, oricât de mult repeți la nesfârșit formula magică de răspuns, în fața sfinxului spui mereu o prostie. Așa că mai mereu ajungi să te dai cu capul de ușa închisă a sanctuarului și te repezi, stupid de altfel, pentru că repezeala nu grăbește cu nimic deznodământul, către calea cea lungă, sperând, din nou inutil, să-ți salvezi reputația ajungând la timp la raportul de gardă al feți-frumoșilor.

 Sus de tot sunt cei care trăiesc în Municipal ca într-un cuib de vulturi, sau, poate, ca în fortăreața asasinilor. Ei sunt cei pe care spitalul i-a asimilat, făpturi de carne împietrită, cu fețe de granit și ghețari pe creștete, eterni precum spitalul însuși. Sub ochii lor polifațetați, de cristal, precum ochii dragonilor din vremile de demult viața curge ca o pradă și destinul ți-e legat de ei prin firele indestructibile ale necesității. Într-o zi, îți spui, ai să fii și tu ca ei. Realizarea asta, însă, e de-ajuns ca să te arunci cu capul înainte în hăul de dedesubt.

Jurnalul unui vampir sentimental (IV)

•Aprilie 22, 2010 • Lasă un comentariu

Când ești mereu singur nopțile sunt imprecise, contururi de umbră fără conținut. Degetele cu care interpretezi textura timpului sunt în mod necesar dizolvate de căldura nefirească a beznei și propriul trup te străpunge dureros, ca o întrebare fără răspuns. E o muzică fără armonie lumea, o falsă adorație, o erezie fără conținut. E chiar umbra lui Dumnezeu, imensă, de necuprins, de neevitat. Fără sfârșit, pentru că sfârșitul e pace și pacea nu-și află locul aici.

Miroase a pământ noaptea, a pământ umed, negru, gras, miroase a rădăcini smulse, stoarse de viață, a pietre sfărâmate și a mucegai. Miroase noaptea precum un roman de Ismail Kadare…O fi și asta o consecință precoce a derivei de nestăvilit a genelor, a culturii, a multelor isme ale existenței diurne. Milioane de criterii de comparație, verbe și substantive strângându-se în brațe peste marele șanț interemisferic, mâini de ceară strivind tâmple ca să aducă la viață, dureros, iluzia realității…

Când ieși din timp și din dumnezeire te lovești la tot pasul de lucruri noi. Paradoxal, ai zice că trebuie să fie tocmai pe dos, negarea limitelor temporale ar trebui să te arunce între fălcile nemiloase ale demonului plictisului, condamnat cum ești să repeți la nesfârșit aceleași traiectorii. Dar timpul din care ai ieșit nu se oprește în lipsa ta și curge în continuare pentru lumea căreia îi devii martor. Nopțile sunt episoadele unei drame mereu noi și printre frunzele adunate în grămezi prin parcuri e mereu câte una colorată precum promisiunea vieții de apoi, splendidă, ușoară, moartă…

Luminile palide cu care se amăgesc cei mulți îmi sunt triste oglinzi ale ochilor ei. Degetele de umbră ale nopții îmi mângâie obrajii precum amintirile uscate ale degetelor ei. Cacofonia orașului beat de timp conține, infinit diluate, ecourile vocii ei. Veșnicia e spectacolul meu favorit și nu se termină niciodată…

Sedus de demonul memoriei folosesc veșnicia ca pe o sită cu care cern lumea căutând fragmente din ea. Deși chipul ei mi se refuză, simțurile mele o discern undeva, la marginea percepției, o umbră a unei umbre, savurând dulcea mea disperare, un joc etern și nemilos.

Din alea ieftine

•Aprilie 8, 2010 • 4 comentarii

Pe treişpe martie fu în ţara care pluteşte pe o insulă în compania altor ţări prietene, ba chiar vecine de apartament, ziua nasului roşu. Asta înseamnă că lumea tre să poarte ceva roşu în semn de solidaritate cu o campanie de strângere de fonduri în scopuri caritabile. Cine nu poartă roşu tre să cânte, se zice, şi eu îmi lăsai cu nepricepere hainele roşii într-un crâng pe malul unui pârâu în zorii zilei, aşa că la serviciu se adunară în jurul meu toţi proletarii şi mă înştiinţară că tre să prestez vocal. Ba chiar aleseră pentru mine nici mai mult nici mai puţin decât, ce crezeaţi, imnul naţional al României, tăticule. 

Aşa că mă pusei pe mormăit, gesticulând larg, războinic, turuind din ce în ce mai clocotitor până ce ridicai glasul cu milioane de decibeli şi răsturnai în urechile înspăimântate ale asistenţei, acum pitită pe sub scaune şi mese, întreaga furie revoluţionară a cântecului. Am încheiat ultimul vers lovind năpraznic cu pumnul biroul din lemn de pin care pe loc se făcu fărâme umplându-i de rumeguş pe cei adăpostiţi dedesubt.

 Vizibil mişcată (dacă nu chiar zguduită de-a binelea), asistenţa îşi scutură hainele şi sondă posibilitatea de a primi, de astă dată în formă de proză, fără note şi patos, traducerea aproximativă a celor de mai sus. Am rânjit larg şi am încercat să aproximez. Exerciţiul traducerii, însă, mi-a fost ca o călătorie în necunoscut. Pentru că nimenea nu mai ascultă cu atenţie cuvintele, nici măcar când le declamă cu toată gura, gesticulând războinic, precum ţiganul de care vorbii. Şi ce or fi însemnând toate strofele alea, ce mesaj or fi încercat ele să trezească la patruşopt? O mai fi rămas ceva de adunat din praful elanurilor altor vremi? Poate că e doar depărtarea de mine, cel de dincolo, fostul eu, cea care trezeşte asemenea patriotisme ieftine, dar nu ştiu, azi, cine mai crede în români, poate că noi, românii, suntem primii care ne-am uitat credinţa în noi. Şi noi am ales să rămânem adormiţi, noi om fi barbari (cu asta multă lume e de acord, deşi în alt context) şi tirani şi noi ne-am pus marile umbre în cărţi şi le-am zis „Eroi, săracii, da idealişti. Şi cu idealiştii nu faci treabă, că e mereu nemulţumiţi.” Foc în vine, da, da vezi să nu te arză.