Împleticiri

Într-o lungă și, după părerea multora, nefirească primăvară, un om încă tânăr (încă, își zice el încurcat de câte ori îi trece prin cap adevărata lui vârstă) traversează pe la patru după-amiaza, concentrat, parcarea unui spital și se împotmolește într-un miros. Scopul deplasării îi strălucește alb, aseptic, pe ecranul funcțional al memoriei de scurtă durată și totuși intențiile îi sunt contaminate de culori vagi, precum petele de ulei din bălți după ploaie, care corodează sus-numitul ecran și îl umplu cu un sentiment și el uitat, dar ușor de recunoscut. 

Omul mai face doi trei pași și se oprește, precum un aspirator scos brusc din priză. Cu un aer nedumerit, infinit de încet, ca într-un vis din acelea în care alergi dar nu ajungi niciodată la destinație, se întoarce pe călcâie, simțind pietre mici scrâșnindu-i sub tălpi cu un zgomot care cutremură lumea și strecoară crăpături mici în straturile suprapuse care îl compun. Prin sticla murdară a ochelarilor ochii măriți de mirare se strâng iute în două linii înguste și prin fanta astfel creată, ca printr-o ușă abia crăpată, omul se străduie să destrame pâcla deasă a unei amnezii de moment: de unde a plecat?

 În urmă se vede una din ușile glisante ale spitalului, care se deschide și se închide magic de fiecare dată când cineva se apropie de ea, ignorând însă păsările și aricii care mișună printre tufișurile joase. Dincolo de ea – un coridor umbros, cu ferestre înguste, dreptunghiulare, cu latura mare pe orizontală,  înșiruite de o parte și de alta, niciodată deschise. Dincolo de coridor, un altul, perpendicular pe primul, și forfota oamenilor cu scopuri albe, aseptice, pe ecranele memoriei de scurtă durată. Dincolo de acest ultim coridor un perete neclar, construit din fumul cu care imaginația umple spațiile inaccesibile simțurilor.

 În mijlocul lui începe să se deslușească un cireș, da, îți trebuie un pic de bunăvoință ca să îl vezi, dar nu poate fi decât un cireș, un cireș amar și lângă el, ca să vezi, mai e unul, doi cireși așadar, cireșii lui Gogan, din spatele bucătăriei de vară, înfloriți, atât de înfloriți de îi poți mirosi de aici, din parcare, o fi din cauza vântului care bate dinspre ei… Ori din cauza îngerului care îi scutură și râde când copilul care a apărut și el dintr-un colț aleargă cu gura deschisă încercând să prinză din zbor petalele albe, ca fulgi de zăpadă. Câțiva sfinți cu fețe veștede și bărbi lungi, pline de petale (alergaseră și ei cu gura deschisă pe sub cireși) s-au adăpostit lângă poarta grădinii și spionează cu un aer conspirativ un cărăbuș. Sătul de atenția plină de prevestiri sumbre a bărbosului ansamblu, cărăbușul se face nevăzut în garajul de sub nuc, din care purced, la intervale fixe, mormăielile pline de subînțeles ale pisicilor care dispută soarta unor ciorapi vechi de lână. Disputa degenerează în ghionturi și ansamblul se destramă și el, împrăștiind cât colo membrii care se împleticesc, beți, prin mirosul de nedescris.

 Peste golul astfel creat cortina nefirească, orizontală, se închide transparent și în sticla ușii glisante omul nedumerit vede reflectat scopul alb, aseptic care îi mânase pașii prin parcare. Se răsucește iar pe călcâie și se îndreaptă iute spre clădirea veche de cărămidă roșie de la capătul parcării. Mai are încă ceva treburi de rezolvat și n-are chef să stea peste program. Fără știrea lui, într-un colț ascuns al parcării și în ciuda tuturor aparențelor a înflorit, obscen, un bujor.

Anunțuri

~ de nusitatu pe Mai 18, 2010.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: