Spitalul Universitar (memento II)

Spitalul Municipal numit şi Universitar, probabil din cauza vecinătăţii indiscrete a Facultăţii de Medicină, e utilizat funcţional până la etajul al treisprezecelea, ba chiar mai mult decât atât.Unii ar putea să creadă că un spital e o unitate care se mişcă în unison, precum mecnismul complicat al unui ceas, elveţian sau nu. Şi chiar aşa este. Mă refer bineînţeles la spitale obişnuite, ceea ce Spitalul Universitar nu este.

 Ca să înţelegem de ce trebuie să coborâm niţel în trecut, în vremea când locul consacrat pe care s-a construit spitalul era un simplu teren de fotbal anexat sus-amintitei facultăţi. Coborâţi în trecut ne vom plimba privirea asupra respectivului loc (va fi fost pesemne o zi călduţă de aprilie, vag însorită) şi nu vom găsi pe nicăieri nici un prilej de înţelegere aşa că ne vom retrage în prezent şi vom inventa orice poveste ne convine pentru a ne justifica. 

Ceea ce contează e rezultatul final şi anume faptul că Spitalul Universitar nu e numai un spital, ci mai degrabă un soi de cetate islamică din Peninsula Iberică sau Nordul Africii. Islamismul e aici pentru decor şi exotism. Şi cetatea la fel. Mă rog… 

De jos şi până sus Spitalul se schimbă, devine, evoluează, precum o fiinţă vie care se hrăneşte cu substanţe de facturi diferite de cele pe care le emană bucătăriile sale. Parterul e un fel de prag gigantic, un castel kafkian în miniatură, o zonă de frontieră cu reguli care se schimbă zilnic şi în care toată lumea circulă cu băgare de seamă şi cu mâna pe machetă. Bântuie agenţii secreţi, spionii speranţelor, călăii dorinţelor şi vizitii de boieri. În unele colţuri poţi să cumperi pe sub mână relicve de sfinţi. Noaptea nu e bine să bântui pe acolo dar despre asta trebuie să fi vorbit altă dată pentru că noaptea Spitalul Universitar nu mai este Spitalul Universitar ci o cetate scufundată, posedată de spirite veşnic treze şi înclinate tot veşnic în diverse unghiuri obtuze. 

Parterul, prag şi piatră de încercare pentru eroi amatori, conduce inevitabil spre alte niveluri. Ca orice erou cel care aspiră mai sus are în faţă o alegere fundamentală între calea uşoară şi lungă sau calea scurtă şi periculoasă.

 Calea lungă urcă şerpuitor şi galben precum un trup încolăcit de reptilă. La început numerele cuminţi de deasupra uşilor ţin socoteala etajelor dar numărătoarea se complică exponențial cu fiecare etaj deasupra nivelului al cincilea. Calcule algebrice și cunoștințe serioase în domeniul alfabetelor simbolice ale Europei medievale sunt singurele instrumente de navigație aflate la îndemâna temerarilor exploratori care visează să își umple plămânii cu aerul tare al secțiilor de la etajele de sus. Călătoria poate dura zece minute sau zece ani dar șerpașii de pe cărările de trepte nu vor simți niciodată cu adevărat trecerea timpului decât la capătul iluzoriu al ascensiunii, când vântul pur amestecat cu cenușa de la crematoriul spitalului li se încâlcește în sprâncene lungi, albe și lumina sferelor le lovește ochii atrofiați. 

Calea scurtă este ascensorul și se numește așa din două motive. Primul – e, fizic vorbind, cea mai directă cale de acces către etajele superioare. Al doilea – e cea mai probabilă cale de a-ți scurta iremediabil viața. E un nou prag aici, un prag viu, grăitor, un prag care te poate înghiți într-o clipă, transformându-te într-un simplu element de decor în tapiseria groasă, colorată adânc, greoi, care îmbracă pe dinăuntru cabina ascensorului și sfinxul de marmură ai cărui ochi paralizează voința și blegesc paloșe. Dintre buze de marmură pleacă mereu aceeași întrebare și paradoxal, oricât de mult te antrenezi, oricât de mult repeți la nesfârșit formula magică de răspuns, în fața sfinxului spui mereu o prostie. Așa că mai mereu ajungi să te dai cu capul de ușa închisă a sanctuarului și te repezi, stupid de altfel, pentru că repezeala nu grăbește cu nimic deznodământul, către calea cea lungă, sperând, din nou inutil, să-ți salvezi reputația ajungând la timp la raportul de gardă al feți-frumoșilor.

 Sus de tot sunt cei care trăiesc în Municipal ca într-un cuib de vulturi, sau, poate, ca în fortăreața asasinilor. Ei sunt cei pe care spitalul i-a asimilat, făpturi de carne împietrită, cu fețe de granit și ghețari pe creștete, eterni precum spitalul însuși. Sub ochii lor polifațetați, de cristal, precum ochii dragonilor din vremile de demult viața curge ca o pradă și destinul ți-e legat de ei prin firele indestructibile ale necesității. Într-o zi, îți spui, ai să fii și tu ca ei. Realizarea asta, însă, e de-ajuns ca să te arunci cu capul înainte în hăul de dedesubt.

Anunțuri

~ de nusitatu pe Mai 3, 2010.

4 răspunsuri to “Spitalul Universitar (memento II)”

  1. Wow, ce frumos e prezentat! Incitant, mai exact. Aproape că m-ai făcut curioasă să-l văd.

  2. Nu știu dacă să mă bucur că vrei să-l vezi sau să mă reped să îți alung gândul primejdios. Fii cu mare băgare de seamă, nu toți cei care au pornit să vadă minunea s-au întors să o povestească. Adică de întors s-au întors toți, numai că nu de minuni au povestit…;-)

  3. Este bine facuta descrierea, prezentata foarte frumos m-ati facut curioasa, voi merge si eu.

  4. Este foarte bine prezentat Spitalul Universitar, o ampla si frumoasa descriere.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: