Orașul morților

Orașul morților e o replică aproape identică a orașului celor vii și nu vreun cimitir derăpănat la marginea celui din urmă. Nu plouă mai des decât în lumea viilor și nici umbrele nu sunt mai lungi ori mai scurte. Orașul nu e suprapopulat, așa cum s-ar aștepta mințile înguste ale celor vii, pentru că nu conține decât sufletele care l-au străbătut în exact acea formă în care există la orice moment dat. 

Dacă pare greu de înțeles, poate o să-ți fie mai ușor dacă îți spun că n-ai să-i întâlnești acolo decât pe oamenii pe care i-ai fi putut întâlni în timpul vieții tale. Vechii parteneri de șah din tinerețe ai bunicului sau țiganca din grădina de vară de la Madrigal, sau cei doi patroni de frizerie rivali pe care i-a legat Greblă față în față în timpul ocupației, nici unul din ei n-au să-ți găsească urmele pașilor în zăpezile pe care, ca mulți, le-ai fi uitat. Pașii lor îi poartă printr-un alt oraș al morților, printre alți plopi, deși uneori aceiași, iar orașele voastre se ating în treacăt în ochii celor care sunt punți peste timp, pierduți și ei într-un oraș numai al lor. 

Orașele morților sunt oglinzi suprapuse, fundații de sticlă peste fundații de sticlă, din ce în ce mai mate, mai prăfuite, mai adânci. Undeva dedesubt, într-un abis de nevoi și silințe, e o peșteră înnegrită de fum în inima căreia și-au dat sufletul, uimiți, primii oameni. 

În orașul meu casele își așteaptă mereu, emoționate, noii locatari. Mulți și-au luat în stăpânire loturile alocate de mine cu generozitatea celor tineri și nepăsători. Pe unii din cei care deschid încet ferestrele și privesc cu neîncredere străzile pustii i-am plantat acolo intenționat, importați din alte lumi și alte vremuri. Din păcate, ei nu se vor obișnui niciodată cu priveliștea stranie pe care o întâlnesc la fiecare răsărit de soare. Nu mi-e milă de ei pentru că nu sunt ipocrit. Ei sunt acolo pentru că eu i-am dorit ai mei, mărgele de sticlă în orașul meu de sticlă, o veșnicie fragilă și totuși eternă.

 Nu îmi amintesc prea bine cum am reușit să plec prima oară din oraș și cum am ajuns fără să vreau în orașul celorlalți, al celor care acum îmi pândesc toate mișcările din dosul perdelelor vechi de dantelă prăfuită. Se prea poate ca la mijloc să fi fost un plop, ori un castan, ori unul din cei trei nuci și mâna nevăzută care i-a plantat. Prima oară călătoria mi-a lăsat un gust amar, de medicament, imprimat în memoria fragilă a simțurilor și am fost bolnav, într-un mod ciudat pentru că morții nu se îmbolnăvesc sau, mă rog, nu se îmbolnăveau. Boala mea nu era vreo infecție biologică ci mai degrabă una epistemologică. 

Trecerea a devenit din ce in ce mai ușoară, cu fiecare încercare ajungeam mai departe, pe axa incertă a timpului impropriu numit timp, convenția facilă a celor care încă își amintesc viața precum o curgere liniară de evenimente, necesar înșiruite pe ața invizibilă a cauzelor. Am privit buzele mâncate de timp ale statuilor din piețe care în orașul meu lăsaseră locul școlii de băieți Cuza și liceului prost famat în care îmi petrecusem ore de grație, citind răspunsuri nerostite pe alte buze.

 Am mirosit fumul acru exhalat de coșurile fabricii de hârtie devenită mai târziu, în orașul meu, abatorul în curtea căruia descoperisem, copil fiind, craniul diform al unui animal necunoscut, cu siguranță nu o vacă sau vreo altă victimă a instituției, și pe care tata l-a dus mai târziu la București, la Antipa, ca să fie identificat în final drept o rămășiță a unui soi de elefant din Eocen, cu desăvârșire străin de continentul european.

 Le-am adus toate cu mine, lacom, îndesându-le în lumea mea, creând panică și confuzie, amestecul de uimire și teamă în care plutesc rădăcinile tuturor vremurilor trecute și posibile, dar niciodată prezente. Cu timpul, sub tensiunea din ce în ce mai acută a legăturilor forțate cu alte lumi, orașul meu s-a desprins din patul moale al veșniciei și a început să curgă, leneș, prin adâncul apelor tulburi ale memoriei, un soi de muzeu plutitor, populat de strigoi si îngeri, care iese din timp în timp la suprafața vizibilă a realității, înghițind țigani, nopți și cărți obscure, iluzoriu cașalot de piatră, impermeabil, mereu flămând.

Anunțuri

~ de nusitatu pe Ianuarie 1, 2010.

11 răspunsuri to “Orașul morților”

  1. Povestea fantastică de mai sus, în mod cert inventată (cine s-a întors vreodată din morți să pună scrisori în cutii poștale și ce rost ar putea avea un astfel de gest?) am citit-o într-o după-amiază rece de ianuarie pe peretele unei cafenele din micul orășel polonez Ludz. Numele muzeului Antipa și al orașului București m-au încurajat să îl întreb pe proprietar de ce lipise povestea pe perete. Proprietarul a pus paharul pe care tocmai îl spălase pe masă, a scos o țigară dintr-un pachet mototolit, și-a aprins-o de la flacăra unei lumânări și mi-a povestit că găsise scrisoarea, purtând scrisul inconfundabil al fiului său, în chiar ziua dispariției acestuia. Numele orașului și al muzeului îi fuseseră complet necunoscute până atunci și nici fiul său nu părăsise vreodată orașul natal. Continua să creadă că scrisoarea era o farsă dureroasă a fiului care, într-o zi, avea să se întoarcă acasă și să vadă că nu fusese uitat în toți acești ani.

  2. Pacat ca nu pot sta de vorba, nici macar in orasul acesta, cu partenerii de sah ai bunicului…

  3. Pai nu, draga Madelin, cica poti. Trebuie doar sa gasesti puntea potrivita. Asta daca e sa ne incredem in povestea fiului disparut.

  4. Un post superb….am ramas fara cuvinte.Blogul e genial.Keep writing.

  5. Mulțumim dragă Emma. Sunt mereu bucuros de oaspeți, sper să vă vedem mai des…

  6. eu am venit din morti shi voi pne stapinire pe lume.ha ha a ha

  7. Pentru a clarifica puțin comentariul de mai sus trebuie să facem niște precizări. Morti e un mic sat de pescari din sudul statului brazilian Maranhão. E un detaliu puțin știut faptul că din acest mic sat au plecat în lume câțiva dintre cei mai influenți oameni de afaceri ai noului mileniu. Bill Gates însuși și-a petrecut copilăria reparând plasele de pescuit ale tatălui său în Morti înainte să ia calea succesului pe drumul prăfuit care ducea către piața de pește din satul vecin. Juf este, așadar, moștenitorul unei bogate tradiții de mortieni care au avut ambiția de a cuceri lumea și, nu de puține ori, și-au văzut visul cu ochii. Să îi ținem, așadar, pumnii și să îi urăm împreună mult noroc.

  8. Reusita initiativa, stilistic imi aduce aminte de Murakami, insa ca mesaj se aseamana mai mult cu Paul Auster si In Tara Ultimelor Lucruri. M-ai facut oricum sa-mi pun intrebarea: daca lumea se reconstituie intotdeauna dinspre om ca loc-de-deschidere al acesteia, in ce masura o lume a mortilor este in continuare o casa metafizica depinzand structural de persoana purtatoare? Cu alte cuvinte, oare ne caram pe noi insine, topologic, si dupa moarte, in sensul unei intemeieri personale a realului (sau post-realului) pe care ni-l aducem la indemana?…

  9. Cine știe? Poate că e tocmai invers, post-realul e cel care ne emană ca să-și populeze visele…Viețile pre- și post-reale or fi doar pretexte de alungat lenea în eternitate.

  10. Povestea spusa mai sus cred ca este inventata mai mult, nu este nimic real.

  11. Dragă Maria Camelia, să știi că s-ar putea să ai dreptate. Eu nu m-am gândit să scriu un disclaimer ceva să îi avertizez pe oamenii buni de pericolul pe care îl reprezintă asumarea automată a adevărului ascuns în ficțiune. Deși, pe alocuri, distincția e atât de incertă încât lasă loc unor speculații foarte tentante. Până la urmă, din câte știm noi în cercul nostru foarte limitat, fiul călător nu s-a întors nici până azi să arunce lumină peste povestea de pe peretele cafenelei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: