Omul cu câini

Numele lui mi-a rămas necunoscut până azi. Nici nu venea în fiecare noapte, poate că își aducea aminte de colțul acela de grădină doar în nopțile dintre anotimpuri, așa cum făceam și eu, poate că în unele nopți era acolo fără ca eu să știu. Uneori își anunța, subtil, prezența, alteori îl găseam pe neașteptate în umbra densă de sub nuci, cu câinii aceia slabi, murdari zornăind lanțurile ruginite adunate undeva sub haina lungă, gri care îi acoperea complet silueta deșirată. Nu l-am surprins niciodată intrând în grădină pe poarta veche, din lețuri subțiri, cu vopseaua verde scorojită de soare și de ploile lungi ale sfinților, Petru și Ilie și ceilalți, mulți, adunați sub cerul îndepărtat, nepăsător.

Când îl găseam acolo, în fundul grădinii, era mereu în picioare, cu spatele drept, ca la o paradă militară, atât de greu încât părea turnat în bronz, cu fața ascunsă de o pălărie prăfuită. Câinii se împrăștiau pe tăcute prin iarba înaltă în miez de vară sau se adunau zgribuliți la picioarele lui iarna, mușcând leneș aerul înghețat. Nu țin minte când l-am întâlnit prima dată, poate că înainte să îmi imprim în substanța moale de la poalele creierului sinapsele tari ale memoriei. Privind în urmă îmi apare familiar precum un bunic accesoriu, un frate mult mai mare sau unchiul alpinist pe care l-am pierdut înainte să îl primesc în viața mea de copil și din care mi-au rămas în amintire doar doi ochi verzi deasupra unei bărbi. Vorbea mult, cu indiferență, cu un glas estompat, sugrumat. L-am întrebat mai demult de ce vocea îi suna astfel și mi-a povestit despre război, despre dragoste, despre o viață care și-a pierdut sensul, despre alte vieți niciodată pătrunse de vreun sens, despre moarte și înviere. Nu l-am înțeles atunci dar am priceput că povestea aceea ar fi putut fi singura adevărată din toate basmele pe care le-a înșirat în nopți de sânziene în anii care au urmat.

Câinii erau singurele lui creații, păstrate cu lăcomie de-a lungul anilor, precum prețioase opere de artă. Nu le țineam socoteala, nu erau mereu aceiași, mai cu seamă vara când păreau să umple grădina, scormonind prin toate ungherele, săpând gropi prin straturile cu roșii, dezgropând cârtițe, călcând în picioare șerpii verzi și înnodați ai tulpinilor de castraveți, încurcându-și lanțurile și făcând un tămbălău groaznic, încât mă miram că nimeni nu se trezea și cartierul continua să doarmă sub pătura groasă a nopții somnul parfumat al eternității.

Îi ținea din scurt, dar în glas i se citea o undă de duioșie când vorbea despre ei. Firește, când se crăpa de ziuă, devreme vara, pe la patru, și începeau să cânte cocoșii își lua rămas bun și își mâna turma de căței spre tufele de zmeură de lângă gardul din spatele grădinii. L-am urmărit de câteva ori încercând să descopăr intrarea secretă în grădină pe care fără îndoială că o folosea dar n-am găsit decât gardul vechi, fără nici o urmă a trecerii lui și nu mi-am putut niciodată închipui că ar fi sărit peste gard cu toți câinii aceia atârnați de el cu lanțurile lor.

Anunțuri

~ de nusitatu pe Octombrie 1, 2009.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: