Despre renunțare și alți demoni…

Se făcea că era noapte. O noapte deasă, fir lângă fir, necucerită de farmecele discrete ale lunii. Ne așezaserăm căruțele în cerc, în jurul unui foc mare, pe malul unui lac. Lemnele nu ne lipseau și nici de lege nu fugeam, așa că aruncam în noapte valuri mari de lumină pe care umbrele groase adunate la poalele copacilor le înghițeau de-a valma. nusitatu își răsucise o țigară groasă și o apropie cu băgare de seamă de flăcările mărginașe. Din miezul umed de tutun se porniră picioare lungi de păianjeni care i se împletiră în mustăți. Împresurat de fum, chipul lui nusitatu se întunecă pentru o clipă apoi se lumină brusc, pentru că pașii care urcau cărarea îi erau cunoscuți.

Sub asaltul necontenit al luminii o bucată de întuneric se desprinse greu și se prăbuși în mijlocul cercului. Ochii cei negri ai țiganilor se pironiră asupra călărețului apoi fugiră încurcați spre țigăncile care ieșiseră toate din corturi să vadă ce aduce noaptea. Toți rămaseră la locurile lor, numai nusitatu se urni greu, încovoiat de fumul gros pe care îl exhala, și se apropie de silueta înaltă, de nedeslușit, întunecată în ciuda luminii orbitoare a focului cel mare. Când ochii țiganilor se obișnuiră cu întunericul care împresura figura, vocile li se amestecară dintr-o dată: ”Zece galbeni pentru cal, boierule!”, ”Doisprezece și o pereche de cercei de aur curat pentru boieroaica matale!”, „Cinsprezece galbeni boierule și un hanger de Damasc”, și tot așa, care mai de care, până când nusitatu se încruntă și ridică mâinile amândouă cerându-le să se potolească. ”Ia, gata, că nu veni boieru aici în miez de noapte să-și vândă calul”. Stroescu zâmbi și abia atunci lumina se lipi de el și îl văzură și ceilalți limpede.

Nu era singur Stroescu, dar el nu e niciodată singur așa că nu prea se sinchisiră țiganii, numa că de data asta lângă el răsări din întuneric nici mai mult nici mai puțin decât Madelin, cu un buchet de iasomie pe care îl puse binișor nu prea aproape de foc, să nu se ofilească. nusitatu se aplecă să îl miroasă și tocmai atunci o pală de vânt răscoli jăratecul și îi aprinse pe neașteptate capetele cele lungi ale mustății care din neagră se făcu roșie, apoi cenușie, și în cele din urmă dispăru cu desăvârșire. nusitatu nu se pierdu cu firea și bău doar adânc din cana cu vin, așteptând ca oaspeții să se așeze.

Noaptea se făcu apoi din nou ca o apă din cele negre de la capătul lumii și luna își îngropă fața în palme. Stroescu torcea din fluierul cioplit din lemnul unui copac orfan un cântec. Toate țigăncile își despletiră coadele și aruncară pumni de galbeni în focul care abia mai mocnea. Curând șuvoaie de metal gălbui începură să se strecoare prin iarbă, îmbrăcând în solzi moi picioarele Madelinei, apoi urcară spre glezne și genunchi și până să se termine cântarea Madelin era toată îmbrăcată într-un cocon de aur străveziu și adormise, visând periculos furtuni și abandonuri. Lângă ea, buchetul de iasomie prinsese rădăcini și creștea în noapte umplând zările. nusitatu și Stroescu se priviră cu înțeles dar nu ziseră nimic. nusitatu își îndesă pălăria pe ochi și se puse pe crescut o mustață nouă. Stroescu își lipi iar degetele de lemnul cald și cântă, priponind luna pe cer să nu se facă ziuă.

În coconul ei Madelin a ferecat toate visele lumii. Așa că nusitatu așteaptă, răbdător, sfârșitul și deșteptarea, cu aripile cele noi…

Anunțuri

~ de nusitatu pe Iunie 11, 2009.

3 răspunsuri to “Despre renunțare și alți demoni…”

  1. Desi am deschis o portitza in coconul transparent, ca sa adulmec putin aerul imbibat cu arome de miere de tei, n-am iesit inca de tot din el. Sunt inca o omida careia i-au amortit cele o suta de picioara dar nici n-a invatat inca ce-i zborul. Aripile sunt in stadiu larvar, mintea imprastiata printre stele si vointa amortita de visare.
    Dar si cand mi-oi pudra aripile curcubee si voi elibera visle lumii…

  2. Eh, nu eram io de vină, ci fluierul. Şi nu fluierul, ci călătoriile fluierului.

  3. Ei, dragii mosului, tare rau imi pare ca ma vizitarati si gasirati casa goala si ceainicul rece, sper ca intre timp aripile Madelinei s-au umplut de solzi de soare si vantura papadiile prin cranguri de tei.

    Vlad, cum dai tu vina pe un biet fluier pentru pareza lunii…Acu s-a bosumflat si zace intr-un colt, tiuind. Am sa incerc sa-l imbunez…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: