Din praf…

Leapşă  întâmplătoare (adică aleasă la întâmplare, dintre sute şi mii de lepşe…) de la Madelin. Păpuşile copilăriei. Eu am avut un urs maro, dintr-un fel de catifea roasă, umplut cu rumeguş. Era mult mai mare decât mine şi imposibil de mişcat pentru că era foarte greu din pricina rumeguşului. Aşa că îşi petrecea mai toate zilele pe o canapea din „camera curată” din casa bunicilor, unde intram foarte rar. Avea şi companie, un urs mai mic, bej, din pluş, pe care nu l-am cunoscut prea bine niciodată. Ăsta micu era uşurel dar nu îl luam niciodată la joacă pentru că nu voiam să îl lăsăm singur pe cel mare. Cu timpul au îmbătrânit amândoi şi au devenit uşori dar de-acum noi copiii crescuserăm şi jocurile noastre erau altele, cutreieram grădini şi străzi neasfaltate din cartier şi nu mai aveam loc de urşi în expediţiile noastre de pradă la cireşe.

Am avut şi o păpuşă adevărată, Roxana o chema, cu care dormeam înainte să îl întâlnesc pe ursul cel maro. Roxana a avut o viaţă scurtă şi grea pentru că eu eram un copil ori curios, ori răuvoitor (nu se poate stabili cu certitudine ce anume anima acţiunile mele la vârsta de doi ani jumate) aşa  că în fiecare dimineaţă, la trezire, o făceam bucăţi şi bunica trebuia să o coasă din nou. Îmi aduc şi acum aminte că era plină cu vată.

Mai era în camera curată de care ziceam mai sus o păpuşă chinezească de plastic care vorbea. Era păpuşa soră-mii, se înţelege, şi eu n-am auzit-o niciodată vorbind, dar când nu era niminea prin preajmă m-am strecurat de vreo două ori şi m-am uitat sub rochiţa de pânză şi am văzut cutiuţa de plastic cu găurele ca de sită unde locuia un mic difuzor şi lăcaşul gol unde ar fi trebuit să fie bateriile.

Îmi mai amintesc o puşcă cu pat galben de plastic, cu două ţevi de oţel adevărat şi lunetă deasupra prin care nu puteai privi cu arma în poziţie de tragere pentru că era instalată complet anapoda. Ţin minte că am luat-o cu mine la cinema, la unul din filmele cu cowboy şi indieni la care ne ducea bunicul din când în când, departe tare de casa noastră, mai departe chiar decât colţul familiar al străzii Bucegi, ba chiar dincolo de calea ferată şi clădirea şcolii, în inima aglomerată a oraşului. Fincă aveam ditamai puşcociul cu mine nu mi-a fost frică de nimeni şi de nimic. Tare mândru mai eram de el. Avea, se pare, un mecanism care încărca două resorturi înăuntrul ţevilor şi dacă puneai la capătul ţevilor două mici dopuri de plastic puteai să împuşti de-adevăratelea nene. Dopurile s-au pierdut în jungla de viţă de vie din grădină în prima zi de joacă iar resorturile s-au blocat din pricina strugurilor verzi cu care încercam să înlocuiesc muniţia pierdută, dar puşca mai zace şi azi în patul ei moale de praf din vreun pod de casă.

Aici trebuie să mă opresc pentru că abia mai ajung la tastatură, mîinile mi s-au micşorat şi s-au făcut albe şi moi, cuvintele încep să nu mai aibă sens şi mi s-a făcut o poftă teribilă de cireşe. Cred că am să mă pierd în vie, să caut cartuşele de plastic şi ochii albaştri ai Roxanei.

Anunțuri

~ de nusitatu pe Martie 19, 2009.

3 răspunsuri to “Din praf…”

  1. Mi-ai amintit cu nostalgie cat de tare ma fascinau si pe mine mecanismul acela de dincolo de sita cu gaurele, la fiecare papusa vorbitoare (ma-ma). De fiecare data scoteam dispozitivul si ma jucam cu el separat de papusa.

  2. Mda, Madelin, si eu am incercat dar daca ma prindeau ma certau ca il stric, desi mereu imi spuneau ca papusa nu vorbeste tocmai din cauza ca era stricata…tare ma mai puneau pe ganduri oamenii aia. A, si tot mereu promiteau sa o repare, asa ca de fiecare data cand intram in „camera curata” ma uitam repede la ea sa vad daca nu imi zice ceva, poate o reparasera intre timp…

  3. Mie nu mi-au placut papusile de mica….
    De fapt jucariile de fel…doar pe una am iubit-o,doar una mi-a fost alaturi…si ea,asemeni Roxanei a avut o viata scurta si grea!a ajuns in mainile mele…acum cativa ani,intr-o noapte de Craciun,cand inca imi mai puteam creea frumoasa iluzie ca Mos Craciun e adevarat!Ah si am iubit-o…..cred ca a fost prima mea iubire,dupa tata….
    Mi-a fost prietena,copila,mi-a dat chiar si sfaturi….era mereu cu mine,dar nu dormeam cu ea….o tineam in brate strans,oriunde mergeam dar lumea nu radea!Craciunita o chema,nume banal….din copilaria ce inca nu s-a sfarsit pentru mine…sper…
    Apoi si eu ca si tine,rauvoitoare poate …….din pricina dragostei patimase ce i-o purtam odata am strans-o un pic,doar un pic prea tare….si a ramas fara cap….Mama nu a cusut-o….mi-a „aruncat-o”!nu tin minte sa fi plans atunci.,dar plang acum…
    Si apoi,dupa ani..nu multi vreo doi,dar mie imi pare enorm…am gasit-o….intr-o camera a buncii…..era acolo…cu capul rupt…parca imi zambea,ce frumoasa era!Dar sentimentele mele se schimbasera,nu o mai iubeam!Acum nu mai stiu unde si daca mai e!Dar e mai frumos asa…ramane amintirea si un mic regret…pentru pierderea copilului meu!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: