Potosi

             Sfânta Moarte îmi zâmbi apăsat. De fapt așa mi-o aminteam dintotdeauna, mereu zâmbind, mereu apăsat. Oasele galbene și dinții de coral nu puteau, în nici un fel imaginabil, să zâmbească blând, sau duios. Își întoarse apoi privirea întunecată spre peretele de piatră prost luminat de lumînarea aproape epuizată și își așeză umbrela roșie cu dantele pe umăr, stârnind mormăieli înfundate printre ceilalți mineri.

Din colțul opus al camerei, Unchiul se rostogoli spre mine încruntat, mușcându-și gânditor capetele mustăților. ”Așa deci, aud că ai trecut pe la Padre ieri, păcat că nu mi-ai zis din timp, te-aș fi rugat să îi transmiți cele mai calde complimente.” Unul singur dintre mineri lăsă să-i scape un hohot spart dar și-l înghiți imediat și își aplecă din nou capul, căutând umbrele care se amestecau cu scântei metalice în praf. Ceilalți nu schițară nici măcar zâmbete. Știau că Unchiul nu avea chef de glume. Și mai știau că dacă unul din noi greșea Unchiul ne pedepsea pe toți, indiferent cât de ascultători fuseseră ceilalți.

M-am uitat o clipă către ea, încercând să ghicesc dacă avea să zică ceva sau nu. Deși era mult mai vârstnică decât Unchiul și se jucase cu părul de diamant al Tatălui înainte ca lumea ei să fie dată în stăpânire copiilor Lui de lumină, Sfânta Moarte nu se băga niciodată în discuții când simțea că Unchiul e supărat. Și Unchiul se supăra des în ultima vreme.

Abia trei săptămâni în urmă galeria cea mare se prăbușise peste treisprezece mineri, amestecându-le carnea tare în minereul de argint. Toată suflarea din Potosi se adunase atunci în fața intrării și își ceruseră în genunchi iertarea, fără să știe care le era păcatul. Trei zile la rând nimeni nu intrase în mină, paralizând complet producția și iscând greve de protest la stațiile de prelucrare a minereului de la poalele muntelui, unde muncitorii credeau că minerii n-or să mai intre în veci în puțuri și ei or să-și piardă slujbele. Trei zile la rând bărbații turnaseră în galerii găleți de alcool, arseseră grămezi de tutun și frunze de coca la gurile puțurilor și nu se atinseseră de femeile lor, care și ele uitaseră de bârfe și clevetiri și își puneau toată nădejdea în strădaniile bărbațior.

După trei zile galeria cea mare respira din nou aer curat și bărbații se întoarseră în măruntaiele ei de metal prețios. Îl găsiseră pe Unchiul exact acolo unde îl lăsaseră, nemișcat dar bine dispus, gata să accepte umilele lor daruri, și se apucară din nou să scormone labirintul de piatră din care-și storceau zi de zi pâinea neagră.

”Unchiule, am început, știi foarte bine că pe dumneata te cinstesc mereu și nu…” dar Unchiul nu mă ascultă mai departe, făcându-mi plictisit un semn că mai bine tac. Sfânta își întoarse în sfârșit privirile spre scenă și păru că avea să zică ceva. Să îmi ia apărarea, gândii eu, anticipând o nemaivăzută dispută. Dar singurul sunet pe care îl scoase fu un suspin prelung, aspru, care părea să îmi fie adresat mie, celorlalți mineri și Unchiului în aceeași măsură. Bineînțeles, nu se cădea să spună mai mult, îmi dădui seama. Era doar oaspetele Unchiului aici. El, Unchiul, se trezise în inima muntelui pe când metalul abia se închega în venele pământii și tot el fusese cel care zguduise pământul de sub picioarele prospectorilor incași și îi alungase, păstrând argintul pentru spaniolii care îl vor fi folosit pentru a-și duce mai departe delăsarea. Motivele Unchiului ne rămâneau mereu necunoscute, deși Sfânta Moarte înțelegea, se pare, mult mai mult decât ne lăsa pe noi să credem.

Unchiul stătea cu spatele la noi și părea copleșit acum, cufundat într-un nor de fum de tutun, ghirlandele de flori uscate îi urâțeau, în loc să îi înfrumusețeze umerii neregulați, care păreau ciopliți cu nepricepere din bucăți de minereu. Mustățile i se alungiseră și întreaga figură monumentală se prăbușise în ea însăși fără zgomot, fără cuvinte. Ne țineam cu toții răsuflarea. ”Plecați cu toții, izbucni deodată, nu vreau să vă mai văd mutrele nenorocite, cine nu iese din mină acum n-o să mai iasă niciodată!”. Panica se stinse repede pe culoarele galeriei și curând zgomotele pașilor se îndepărtară și amuțiră. Fără să se întoarcă Unchiul zise iar, acum lent, apăsat: ”N-o să-ți ajute la nimic că ai rămas aici. Viața n-am să ți-o iau pentru că nu pot decât să o dau mai departe și ea n-are de gând să o primească, deși de când s-a aciuat aici nu a refuzat nici unul din minerii pe care i-am strâns în pumnul meu de piatră pentru păcatele lor. Dar cauți degeaba iertare când știi că ai greșit. Dacă n-ai ști care ți-e greșeala, te-aș ierta. Acum pleacă și tu și nu te mai întoarce niciodată aici. Asta e ultima mea poruncă, dacă ai să o nesocotești am să te închid într-o vină de argint și nu-mi pasă dacă viața o să-ți rămână veșnic agățată de trupul mincinos.”

M-am întors către ea, căutând un semn, o privire, dar Sfânta studia preocupată o grămăjoară de oase de pasăre. Aproape fără să îmi dau seama mi-am dus pașii către ieșire, respirând pentru ultima oară aerul dens, încărcat de praf. Aveam să încerc să îmi duc viața mereu la suprafață, acum, singur printre copiii subteranelor, un exilat.

Anunțuri

~ de nusitatu pe Februarie 23, 2009.

Un răspuns to “Potosi”

  1. Acesta este începutul unui manuscris niciodată publicat, lăsat moștenire copiilor de o valoare morală îndoielnică ai unui celebru industriaș și om de stat bolivian. Copiii, crescuți se pare de servitori mai degrabă decât de părinții lor (mereu în căutare de aventuri pe continente din ce în ce mai îndepărtate, reale sau imaginare), au ales ca la moartea tatălui lor (un străin, dar unul generos măcar) să provoace un scandal public încercând să vândă ceea ce fără îndoială reprezenta jurnalul intim al acestuia unui cotidian de scandal. Un anonim prieten al familiei a cumpărat la un preț pe care nu l-a dezvăluit niciodată manuscrisul, pe care l-a adăugat apoi unui misterios muzeu călător.

    Am avut șansa să surprind monstruoasa construcție abisală în cursul unei ieșiri la suprafață necesară pentru a-și potoli foamea de rarități. Pagina de mai sus și explicația pe care am reprodus-o aici mi-au fost acordate ca un premiu nemeritat pentru a fi fost la momentul potrivit în locul potrivit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: