După-amiezile unui colecționar de memorie

După-amiezile se adună nori groși pe pânza veche a ferestrei. Așa a fost întotdeauna, de când am deschis prima oară ochii deasupra grădinilor răsturnate ale cartierului de dincolo de geam. Geamul e umbra plină de contradicții a unui fost geam, sticla mată se încălzește greu și lumina se strecoară cu lentoare nemăsurată prin crăpăturile fine, pline de praf, ca mai apoi să accelereze fulgerător, lovindu-se cu un zgomot sec de oglinda spartă, de neînlocuit.

 

După-amiezile se întind pe toate trotuarele vrute și nevrute pisici, toate la unison, ascultând muzica nescrisă a timpului care trage să moară pe garduri. Din loc în loc vântul bălăngăne cotoare de chei uitate în încuietori de uși de garaj. Copiii care le privesc își închipuie că un căpcăun e încuiat în garaj și zguduie ușa să iasă. Vreun câine bătrân își lasă urechile pe spate și își înfinge botul într-un ciorap vechi, visând vara aceea când n-a plouat decât o zi.

 

Pe șoseaua stricată se rostogolește scârțâitul unui căruț, cocoșat de o butelie de gaz. În spatele căruțului, cu fruntea udă, Dumnezeu calcă apăsat, măsurând cu privirea pe sub sprâncenele groase distanța care îl separă de vârful dealului, unde strada se termină și începe infinitul. Ca în fiecare zi poartă o bască gri și un pardesiu care la începutul lumii era bej dar acum e doar ”deschis la culoare”.

 

Copiii se tem să îl privească, dar e o teamă amestecată cu un soi de dragoste impusă, așa cum trebuie iubiți bunicii pe care îi văd o dată pe an la Crăciun, când primesc și cadourile acelea nedorite, pulovere și ciorapi și uneori dulciuri pe care nu au voie să le mănânce toate deodată. Unii mai curajoși mormăie un fel de sărumâna cu ochii în pământ și cu un deget uitat complet anapoda în nas.

 

Dumnezeu nu îi înseamnă pe nicio listă. Ochelarii groși, groși precum sprâncenele, deși altfel, îi tot alunecă de pe nas din pricina transpirației și căruțul scârțâie mereu, mai ascuțit, mai apăsat, pe măsură ce toate dorințele de neîmplinit ale copiilor se scurg de prin curți și se lipesc de roțile tocite de cauciuc. Cu mâini de uriaș Dumnezeu împinge căruțul și un zâmbet i se adună la colțurile buzelor de uriaș pentru că după-amiaza se apropie de sfârșit. Deși copiii n-or să afle niciodată, sfârșitul după-amiezei e sfârșitul tuturor după-amiezelor lumii.

Anunțuri

~ de nusitatu pe Noiembrie 8, 2008.

4 răspunsuri to “După-amiezile unui colecționar de memorie”

  1. Băi frate, aproape nici nu-mi vine să crez că într-un sfârşit dă iarnă, l-am conoscut de-adevăratelea pe nusitatu, şi un an jumate de zile am hălăduit pân cartier cu el. Mi se pare aproape imposibil. Fir-ar mama ei de treabă şi de memorie.

  2. El are o camasa veche bleu si minecile suflecate…si are o barba rotunda , alba , cam ca a lui marx…si mai degraba are un carut cu rulmentii stricati, care schioapata, de care trage cu amindoua miinile mergind oblic…si cind ajunge in virful dealului se opreste…se uita in jos …si da drumul la butelie..din ea un gaz de culoarea aurorei…purpuriu, auriu, bleu … gazul fericirii…si pentru o seara lunga cit tot timpul , mahalagiii adorm fericiti…iar El…scoate din buzunarul de la piept…scoase pe hirtie fotografica..cliseele alea succesive..si tacticos le rupe pe fiecare in patru..si le arunca… mii… milioane de clisee…in ripa , groapa de gunoi a mahalalei…

  3. Ia uite, nusiTată, cum mă prins-un dor să mă duc într-o după-amiază, aşa, în îmahalaua dintâi de unde-am purces şi să scot la lumină de la rădăcina ulmului găleata cu amintiri, foi galbene şi pietre sfărmate de căutătorul de aur din groapa veche a cărămidăriei; ăstimp a mai cătat el să strâmbe lemne şi cuvinte, să frângă linii şi inimi în goana după înţeles, dar drumul i s-a despletit cu ramuri multe undeva acolo, cu coroana întoarsă spre pământ şi alunecând sub pietrişul aleii pe care a pornit într-o doară fără să înţeleagă niciodată de ce poţi purta doar o singură alee sub călcâie. Ia mai spune, nusiTată, cum e să-ţ’aduni memoria? că tare frumos spui.

  4. Am aprins un chibrit și l-am îndesat alene sub o grămăjoară de clișee bucățite de le purtase vântul sub căruța mea pe înserat. Și numa ce se luminară că începu să se închege de-a binelea toată suflarea zdrențuită din ele. Pacoste, de-a dreptul, că de cum se luminau și se însuflețeau, tot așa piereau mistuite și se aprindeau alți ochi în urma lor pe pământul umed. Așa că mă pornii de-a lungul drumului poposind de la o grămăjoară la alta, tot citind povești, și noaptea tot trecea și eu la fel, treceam, dar parcă în loc să trec mă întreceam și când se făcu ziuă, se făcu ieri. Dar copacul întors nu l-am găsit, poteca aia tălpile mele n-o cunosc. Poate cineva o să mi-o pună sub călcâie sau măcar pe-o farfurie digitală pe aici. Fac din ochi, clipesc adică, acu cine știe înțelege…

    Tare surprins și mulțumit mă găsesc, păi cum așa, la focul meu pitit între pietre să poposească asemenea călători de poveste … Asta n-o s-o mai creadă țiganii când le-o zic, cât oi fi eu de campion…Da țigăncile, ele mă crede totdeauna…Uite acu fug să îi răstorn Penelopei în urechi vestea cea mare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: