Harabab-u(k)-ră

Plouă în perdea. E prima senzatie dimineața la trezire și mă umple de un sentiment cald de familiaritate. Măcar nu te înșeală așteptările.Bine dispus mă strecor de lângă Penelopa care își continuă furtuna onirică retro-palpebrală, netulburată de mișcările mele. Încă adormit pe jumătate îmi pun labele de cauciuc și îmi vâr mustața într-o pereche de ochelari, mușc tubul de oxigen și mă arunc pe geam vâslind vârtos prin valurile de ploaie. Cad cu un pleosc dizgrațios pe iarba udă, împrăștiind în toate direcțiile melci. Continui să dau din mâini și din picioare și șuvoiul mă poartă mai departe la vale, spre gară. Azi nu merg la serviciul meu obișnuit.

 

Trenul de Oxford se umple cu siluete alunecoase. Ne găsim cu toții un loc, de fapt mai bine zis două locuri, unul pentru mine, altul pentru spațiul meu personal, coatele nu se ating niciodată.

 

Trenul șuieră sau poate e doar vântul printre rafalele de ploaie, oricum nu mai contează, toate urechile sunt pline de melci încovrigați confortabil în labirinturi membranoase, la adăpost de urgie. Ne urnim cu un gâlgâit suspect și ne scufundăm vagon cu vagon în nori de mică altitudine.

 

Un autobuz șalupă mă poartă de la gară spre Headington, unde se înalță turnurile crenelate ale spitalului John Radcliffe. Șoferul e sud-african, îmi povestește despre misiunea de pace la care a participat în Bosnia, despre minele de pe șosele. Statistic, aparent, anul acesta luna august s-a bucurat cel mai puțin de soare comparativ cu toți anii precedenți, de când au început să se păstreze înregistrări în acest sens. Cineva și-a dedicat viața măsurătorilor de genul ăsta…

 

În vârful dealului ne rostogolim pe uscat. Melcii au blocat toate intrările, trebuie să ne cățărăm pe zidurile ude spre ferestrele de la nivelurile 2 și 3 și labele de cauciuc încep să mă incomodeze. În sfârșit, sunt aproape, cineva îmi întinde o mână, o apuc bucuros și constat că de fapt e doar atât, o mână, la capătul ei nu e atașat un trup, studenții ăștia își fac de cap, mi-au întins una din mâinile de cauciuc din care stoarcem cu seringile sânge albastru, mă uit mai atent și văd că i-au umplut venele cu branule. Printre capacele roz observ, spre oroarea mea, unul gri. La naiba, Will, nu te-ai putut abține, a trebuit să te dai tu mare și să le arăți că poți să montezi o canulă de 16. Acum săraca mână o să sângereze profuz toată ziua. Bravo. Mâna arată într-adevăr jalnic dar nu zice nimic, ce să zică, e doar o mână, dar simt cum tremură de indignare.

 

Mă arunc peste pervaz și încep să vorbesc exact din mijlocul frazei pe care o lăsasem neterminată în urmă cu două săptămâni. Toți studenții își șterg cu batistele zâmbetele din colțurile buzelor și se prefac că nu mă ascultă. Eu mă prefac că tac. Eșuăm mizerabil, dar hotărâm să păstrăm aparențele.

 

Două nivele mai jos, în institutul de medicină moleculară, fără vreun motiv aparent, un orb arată cu mâna întinsă singurul obiect dintr-o cameră goală. Sinesteții aplaudă frenetic și sunetul aplauzelor le dă senzația clară de policromie pe care o ai când privești o pată de ulei pe suprafața apei. Geloși, non-sinesteții își biciuie cu înverșunare joncțiunea temporo-parieto-occipitală care, insensibilă la durere, îi face să piardă șirul loviturilor de bici. Toată furtuna de ecouri bubuie din toate părțile, semn că între noi, cei din laboratorul de aptitudini clinice și adunătura de nebuni de mai jos e o coloană continuă de lichid. Suntem prea politicoși ca să protestăm. Afară ploaia își drege ușor glasul. Tea, anyone?…

Anunțuri

~ de nusitatu pe Septembrie 4, 2008.

9 răspunsuri to “Harabab-u(k)-ră”

  1. Nu alunecau labele de cauciuc pe melci?
    Erau si melci fara de cochilie ca in povestea reginei Fabiola?
    Io as bea un ceai. Anglia, anyone? 🙂

  2. Draga Madelin, povestea asta n-o stiu (as vrea sa o stiu, poate ma ajuti dumitale in acest sens) da’ melci fara cochilie erau din abundenta. Populatia lor e in continua crestere desi ratele de suicid ating proportii ametitoare la inceputul toamnei. Majoritatea melcilor cresc prin generoasele urechi interne ale localnicilor, ceea ce le da acestora din urma placute ameteli si incapacitatea de a vorbi complet articulat, dar cand cresc mari pornesc in migratii masive in cautarea unor mitice urechi de elefant despre care afla din lecturile neatente ale primelor gazde. Labele de cauciuc aluneca, ce-i drept, dar nu pot sa le lepad pentru ca inca nu mi-a crescut complet membrana interdigitala. Desi, daca ma gandesc bine, cre ca oricum as aluneca si fara labe de cauciuc…

  3. Povestea reginei Fabiola este din carte „Trei povesti minunate de regina Fabiola”, carte a copilariei pierdute, cu verzi coperti cartonate si ilustratii minunate. Povestea era cu un melc fara cochilie pe care il prinde ploaia si raceste. Fratele lui cu cochilie il primeste pana la urma in casuta sa. Pana la urma ii creste si melcului golas o minunata cochilie movulie.

  4. :-)) ce dragalasenie…Cochilie din asta movulie inca n-am in colectia mea. Poate imi creste mie una…

  5. Cu riscul să devin plicticos:
    Haaaaaaaaaaa, Nusitatu!

    Băi nene, ce bine îmi pare că mai auz de tine.

    În Rahova nu s-a schimbat apsolut nimica. Merg zilnic cu Klaus la sală (Klaus s-a transformat într-un fel de taur furios). Presupun că nu aveţi treabă prin Paris săptămâna ailalantă, nu?

  6. lovely:)

  7. Ba bine că nu, sigur că lovely. Unu e Nusitatu! (Deşi uneori e 2)

  8. @Little Black Dress : ne inclinam ceremonios ceafa neagra si fornaim incantati. Sunteti prea amabila.

    Haaaaaaaa Vlaaaad!!! Of, cum ma mai cheama Rahova da’ eu nu zic nimic ma fac ca ploua…adica nu, ca de plouat ploua oricum, ma fac ca n-aud na. Cred ca din motive variate o sa aman deschiderea expozitiei de melci programata pentru septembrie la Paris. Si eu si Penelopa suntem coplesiti de tristete, dar in spirit o sa ne ascundem prin buzunarele voastre si o sa va pitim cheile de la camera de hotel ca sa ramaneti nopti pe cheiuri langa barje vopsite cu flori. Eu muncesc in lant vreo 14 zile si la sfarsitul lor tre sa o ridic pe Penelopa din Londra si sa o aduc acasa la pas, prin cranguri si vai largi, printre capite cilindrice de fan umed.

    Ovatii furtunoase pentru maestrul Klaus, furios sau nu, eu ma trezesc din cand in cand vorbind cu voi prin sala pe aici, atrag o multime de calificative din sfera semantica a patologiei cu care esti tu obisnuit Vlad dar cum oamenii astia n-au mai vazut romani pana acum pot sa pretind obscure obiceiuri culturale si sa continui sa fiu ciudat.

    Prietenul cu care m-ai inzestrat a invatat vreo trei cantecele si o seama de improvizatii, sa-l fi vazut ce se mai straduia in portul din Gdansk, se cocotase tocmai in varful farului. Exerseaza si aici din cand in cand. Vecinii, oameni cumsecade, nu se plang.

  9. Heh, n-are nimica, că tot vă prindem noi, cumva, până la urmă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: