Drumurile din urmă

„Or să te taie, prietene” i-am zis. Nu ştiu de ce mi-a venit să îi împărtăşesc tocmai atunci ceea ce credeam eu că e un secret dureros. Pentru un moment am avut senzaţia că vorbesc la fel ca atunci, în noaptea aceea de sânziene, cu Stavarache, motanul gri fost alb, care afişa mereu aerul preocupat al unui savant. I-am spus-o fără să îl privesc. Sau fără să îi privesc, nici acum nu ştiu dacă e unul sau trei. De fapt, sau doi, pentru că pe unul din cei trei l-am purtat pe braţe, pe bucăţi, în altă primăvară. Oricum, pentru mine a fost unul singur întotdeauna, în trei trupuri. Ştiu că au crescut împreună, separat la început, apoi îmbrăţişaţi, susţinându-se reciproc prin furtuni când noi, cei mici, ne feream să stăm în prag să nu ne lovească trăsnetele. Nici el, sau nici unul dintre ei, nu mă privea. De parcă observaţia mea ar fi fost un alt foşnet de aripi sau un alt mers apăsat de furnică, cuvintele mi s-au lovit de tăcere şi s-au risipit.

Mi-am stăvilit năvala amintirilor şi m-am afundat mai adânc în scaun. Tocmai aflasem că după ce voi pleca se va prăbuşi. Ca şi cum nu ar mai fi nevoie de el. În locul lui se va ridica povestea altor oameni, a celor care rămân, deocamdată. M-a lovit pe nepregătite certitudinea că voi reveni şi eu să mor tot aici, lângă un pom necunoscut. Că o lamă de metal aşteaptă orice pom. Cel puţin în lumea civilizată. Ăsta e darul civilizaţiei : Certitudinea. A mea, a pomului, a lamei de metal de la capăt.

Deasupra, mugurii cei noi umpleau vârfurile crengilor şi copacul părea din nou copil. „Ştiu”, mi-a zis. Vocea era cea pe care o cunoşteam, una singură de data asta. M-am uitat din nou în sus şi crengile desenau aceleaşi zig-zaguri dintotdeauna, cu aceleaşi păsări agăţate de ele, sau poate altele, cine să le mai deosebească, până la urmă şi pomul le recunoştea drept păsări după greutatea cu care se lăsau pe ramuri şi nu-i păsa dacă sunt aceleaşi sau altele. Nici furnicile nu le recunoştea. Doar pe mine, doar cu mine vorbea. Tocmai de aceea mi s-au umplut ochii de lacrimi când i-am spus vestea. A mai zis o dată „Ştiu”.

Pe urmă un vânticel mai puternic l-a făcut să se înfioare şi parcă a tresărit. A încercat să zâmbească şi mi-a trântit prieteneşte un copil de frunză în braţe. „Ei, asta e. Dar ăsta e drumul meu, de ce m-aş întrista…Şi aşa, nu pot pleca nicăieri, e prea târziu să mai fug acum, rămân cu ei, chit că or să mă taie. Fiecare cu ale lui. Tu să îţi vezi de ale tale şi să mă laşi să-mi duc la capăt gândurile, oriunde ar fi capătul ăla.”

Am încercat să zâmbesc şi eu. M-am gândit că e frumos că pe copaci nu îi îngroapă după ce mor. Mi-am aşezat frunza sub limbă şi a prins pe loc rădăcini.

Anunțuri

~ de nusitatu pe Mai 4, 2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: