Povestea Penelopei

Hai să vă spui povestea cu ţigani. Am scris-o şi pe blogu lui Vlad cu exact aceleaşi cuvinte.  Penelopa mea – chiar aşa o cheamă, Penelopa, că e ţiganca şi ea, deci, conform Madelinei, nu cade în categoria gagici – Penelopa aşadar trăia bine mersi într-un sat pierdut în Anzi, la întâlnirea dintre un Râu şi Celălalt Râu. Pentru că oamenii din sat nu plecaseră niciodată mai departe de o aruncătura de săgeată otrăvită de sat, nu ştiau că mai sunt şi alte râuri aşa că nu găsiseră de cuviinţă să le numească în alt fel. Confuziile erau minime. Dacă cineva vorbea de un râu îi zicea, de pildă, „la râu”, iar când se vorbea de celălalt râu foloseau termenul adecvat. Penelopa însă, care era fata vrăjitorului din sat (şi căruia oamenii îi ziceau Vrăjitorul, că altul nu mai cunoşteau), avea bănuielile ei că tre să mai fie pe undeva şi un al treilea râu ba chiar mai multe. Avea, aşadar, o natură bănuitoare şi aventuroasă care avea să o poarte spre ţiganul ei pe care îl văzuse într-o zi, limpede ca lumina zilei, ziua adică, oglindit în fundul unui cazan.
Asa ca Penelopa începu să se pregătească de drum. Acum , dacă mă gândesc bine, nu mai ştiu dacă o cheama într-adevăr Penelopa sau nu, că ea sărăcuţa n-are buletin şi, cunoscându-i pe oamenii din sat, se prea poate să o fi numit Fata Vrăjitorului (că şi el, o singură fată avea). Dar de dragul epopeii să rămânem consecvenţi. Penelopa aşadar se pregăti de drum. Îşi luă cu ea doar o ceaşcă de cafea caldă şi la răsăritul soarelui chemă printr-un gângurit îngerul care o păzea. Se instală binişor pe spatele lui şi începu să îşi soarbă liniştită cafeaua în timp ce îngerul se înălţa cu bătăi rare de aripi spre cerul încă neterminat. După câteva ore îngerul făcuse înconjorul planetei de şapte ori câte şapte ori dar Penelopa, adâncită în gânduri şi tot sorbind din cafea, uitase să se mai uite la drum si să îi spună îngerului când să se coboare pe pământ. Îngerul se uita din când în când peste umăr dar nu îndrăznea să o tulbure pentru că îngerii, se ştie, sunt blajini şi curtenitori. În cele din urmă hotărî totuşi să coboare la gura unei peşteri de unde izvora o apă cristalină, şi să işi ude niţel penele încinse, fără să o deranjeze pe Penelopa din visare. Cum îngerii trăiesc în afara timpului, însă, al nostru zăbovi la gura peşterii puţin mai mult de un an, timp în care Penelopa rămase mută, adâncită în visare, sorbind neîncetat din ceaşca de cafea mereu plină şi fierbinte.
La sfârşitul unui august plin de greieri, se pomeni prin partea locului un ţigan (ăsta o să-l numim nusitatu ca să umplem cadrul de sentimente familiare) care, deşi imens, habar n-avea că lumea e şi ea imensă. El ştia un singur izvor, cel de la gura peşterii, din care bea o dată pe an, şi auzise uneori, în legendele tribului său, că în alte părţi există râuri largi şi oamenii beau din ele zilnic. Dar fiind un ţigan practic şi lipsit de talent considera aceste lucruri basme.
In ziua aceea însă priveliştea îngerului care se bălăcea în apa joasă a pârâului îl nedumeri. Cum era puţin naturalist, se apropie să examineze lighioana împănoşată şi, din aproape în aproape, ajunse să se caţere pe spinarea ei. Complet pierdut în examinarea miraculoaselor pene care, smulse, creşteau la loc cât ai zice „caiman” nusitatu nu observă că îngerul, răcorit în sfârşit, se îndepărta din nou de solul bogat al pădurii ducând pe spate preţioasa lui comoară, acum îndoită. Îngerul, fiind spirit pur şi neavând corp, nici mecanoreceptori nu avea, aşa că nu simţi nici el că se schimbase ceva în greutatea pe care o purta.
Nu mult timp trecu peste cei doi călători şi pe sub îngerul lor înainte ca privirile lor, ale călătorilor, să se întâlnească şi să îi scoată dureros din preocupări. nusitatu constată uimit că avea braţele pline cu pene de diferite forme şi culori. O alese pe cea mai frumoasă şi i-o întinse cu un gest larg Penelopei. Aceasta, la rândul ei, constată că i se golise ceaşca de cafea şi că din ea, ca din cazanul de demult, îi zâmbea plin de zaţ chiar mustăciosul ţigan care îi întindea acum o pană. Aşa că întinse amândouă mâinile şi le afundă în mormanul de pene pe care începu apoi să le azvârle peste lumea de dedesubt, umplând cu ele toate râurile până la mare. nusitatu, în timpul ăsta, cu un zâmbet nătâng, smulgea alte şi alte pene care pe dată creşteau la loc, şi i le întindea Penelopei să picteze ea lumea cu ele. Şi uite-aşa v-am spus io povestea fără de sfârşit. A doua oară…

Anunțuri

~ de nusitatu pe Februarie 13, 2008.

6 răspunsuri to “Povestea Penelopei”

  1. Bis! (Adica, tris!)

  2. Mi-a placut mult povestea, dar cel mai mult si cel mai mult, zambetul natang al nusitatului…

  3. Mie cel mai mult mi-a plăcut de Penelopa, cum l-a făcut ea pe nusitatu să zâmbească nătâng…nusitatu până atunci era un om foarte serios să ştiţi.

  4. „cer neterminat”, hi hi. dar să știi că prima mea păpușă (din pui de pernă prelucrat la mașina de cusut) și care m-a învățat să merg, Penelopa se numea.

  5. Păi da, Penelopa este un nume predestinat. Penelope de pretutindeni învaţă oameni sa meargă, să zboare, să viseze, să gătească linte, să nu lase apa să curgă când se spală pe dinţi, să nu îşi mai caute tricourile pierdute pentru că au fost deja folosite pe post de ambalaj de cadouri, etc…

  6. […] That’s a first. To write in other language (to honor a promise I made to Penelopa). Using outlandish and very slight foreign flavors and odors. I am aware that everything I’ll […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: