Bucureştiul ca exerciţiu

Deşi am devenit doar recent novice „vlăduit”, cu alte cuvinte, membru al Societăţii unui Vlad, am avut şansa să parcurg azi un exerciţiu spiritual al Bucureştilor de primă mână. Nu ştiu cât am călătorit de fapt în spaţiu, printre indieni furioşi care ne bombăneau de la volanul cailor lor patru ori patru şi caimani cu fălcile larg deschise care trăgeau în noi cu mingi de cauciuc. Am trecut printre mormintele proaspete ale amintirilor mele despre alte civilizaţii dispărute şi cand am ajuns din nou la suprafaţa civilizaţiilor viitoare venise deja primăvara dar rămăsese agăţată într-un singur copac. Oamenii însă treceau pe lângă ea şi o ignorau zicându-şi că aşa ceva nu există.
Când expediţia s-a dezintegrat, sfâşiată de contingent, mi-am aruncat macheta şi am purces la drumul de întoarcere spre cetatea Rahovei, cu turnurile ei acoperite de iederă, unde noaptea răsună pe sub trotuare ecouri din regate subterane. Acolo, adânc, sub asfaltul ultimului secol se ascunde cu suita lui cenuşie Regele Copiilor Tuberculoşi, pe care fete cu cozi groase împletite îl fotografiază în alb-negru prin gări sau pe la nunţile familiilor regale din Europa.
În regatul lui construit pe un schelet compus din ţevi şi străvechi ceasornice mecanice lipite cu ziare şi foste hăinuţe sosite ca „ajutoare” (împreună cu medicamente şi oameni cu seringi infectate) Regele Copiilor Tuberculoşi acordă neobosit audienţe şi îşi împarte cu dărnicie bogăţia vistieriei lui de antibiotice cu cei care îi câştigă favorul.
Mai adânc, sub sala tronului, într-un vechi puţ, se află criptele înaintaşilor lui, mici cutii de carton ce adăpostesc oase mâncate de vreme şi de bacili acid-alcoolo-rezistenţi dar ferite de măselele soldaţilor cu blană care patrulează neîncetat suprafaţa. Sunt acolo mii de mici morminte adunate la un loc, regi de demult, din timpuri mitice, morţi de luni de zile, unii poate chiar de mai bine de un an. Deşi anii, la drept vorbind, nu au nici o importanţă. Stăpânirea e scurtă dar halucinantă. Şi plină de euforia efectelor secundare ale expunerii la blitzurile aparatelor de fotografiat ale fetelor cu cozi lungi, împletite.

Anunțuri

~ de nusitatu pe Februarie 9, 2008.

4 răspunsuri to “Bucureştiul ca exerciţiu”

  1. Buei lituma, ţi-e î-ţi cam plac gagicileee! 🙂

  2. Foarte adevărat, nouă, ţiganilor, ne plac tare mult gagicile. Mie cel mai mult îmi place una, ţigancă şi ea, care mi-a ghicit intr-o cafea pe spinarea unui înger.

  3. Cica la tiganci nu le zice gagici, gagici e numa’ astea alde noi, netigancile, albele, romancele, cum sa zic?… Da’ las’ ca si io ghiceam odata in ridurile de la un ochi stang si nici macar nu nimerisem ingerul… Mai ghiceam si in cartea Adela odata, ca niciodata…

  4. Eh, acum „gagica” s-a generalizat, merge.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: