Potosi

             Sfânta Moarte îmi zâmbi apăsat. De fapt așa mi-o aminteam dintotdeauna, mereu zâmbind, mereu apăsat. Oasele galbene și dinții de coral nu puteau, în nici un fel imaginabil, să zâmbească blând, sau duios. Își întoarse apoi privirea întunecată spre peretele de piatră prost luminat de lumînarea aproape epuizată și își așeză umbrela roșie cu dantele pe umăr, stârnind mormăieli înfundate printre ceilalți mineri.

Din colțul opus al camerei, Unchiul se rostogoli spre mine încruntat, mușcându-și gânditor capetele mustăților. ”Așa deci, aud că ai trecut pe la Padre ieri, păcat că nu mi-ai zis din timp, te-aș fi rugat să îi transmiți cele mai calde complimente.” Unul singur dintre mineri lăsă să-i scape un hohot spart dar și-l înghiți imediat și își aplecă din nou capul, căutând umbrele care se amestecau cu scântei metalice în praf. Ceilalți nu schițară nici măcar zâmbete. Știau că Unchiul nu avea chef de glume. Și mai știau că dacă unul din noi greșea Unchiul ne pedepsea pe toți, indiferent cât de ascultători fuseseră ceilalți.

M-am uitat o clipă către ea, încercând să ghicesc dacă avea să zică ceva sau nu. Deși era mult mai vârstnică decât Unchiul și se jucase cu părul de diamant al Tatălui înainte ca lumea ei să fie dată în stăpânire copiilor Lui de lumină, Sfânta Moarte nu se băga niciodată în discuții când simțea că Unchiul e supărat. Și Unchiul se supăra des în ultima vreme.

Abia trei săptămâni în urmă galeria cea mare se prăbușise peste treisprezece mineri, amestecându-le carnea tare în minereul de argint. Toată suflarea din Potosi se adunase atunci în fața intrării și își ceruseră în genunchi iertarea, fără să știe care le era păcatul. Trei zile la rând nimeni nu intrase în mină, paralizând complet producția și iscând greve de protest la stațiile de prelucrare a minereului de la poalele muntelui, unde muncitorii credeau că minerii n-or să mai intre în veci în puțuri și ei or să-și piardă slujbele. Trei zile la rând bărbații turnaseră în galerii găleți de alcool, arseseră grămezi de tutun și frunze de coca la gurile puțurilor și nu se atinseseră de femeile lor, care și ele uitaseră de bârfe și clevetiri și își puneau toată nădejdea în strădaniile bărbațior.

După trei zile galeria cea mare respira din nou aer curat și bărbații se întoarseră în măruntaiele ei de metal prețios. Îl găsiseră pe Unchiul exact acolo unde îl lăsaseră, nemișcat dar bine dispus, gata să accepte umilele lor daruri, și se apucară din nou să scormone labirintul de piatră din care-și storceau zi de zi pâinea neagră.

”Unchiule, am început, știi foarte bine că pe dumneata te cinstesc mereu și nu…” dar Unchiul nu mă ascultă mai departe, făcându-mi plictisit un semn că mai bine tac. Sfânta își întoarse în sfârșit privirile spre scenă și păru că avea să zică ceva. Să îmi ia apărarea, gândii eu, anticipând o nemaivăzută dispută. Dar singurul sunet pe care îl scoase fu un suspin prelung, aspru, care părea să îmi fie adresat mie, celorlalți mineri și Unchiului în aceeași măsură. Bineînțeles, nu se cădea să spună mai mult, îmi dădui seama. Era doar oaspetele Unchiului aici. El, Unchiul, se trezise în inima muntelui pe când metalul abia se închega în venele pământii și tot el fusese cel care zguduise pământul de sub picioarele prospectorilor incași și îi alungase, păstrând argintul pentru spaniolii care îl vor fi folosit pentru a-și duce mai departe delăsarea. Motivele Unchiului ne rămâneau mereu necunoscute, deși Sfânta Moarte înțelegea, se pare, mult mai mult decât ne lăsa pe noi să credem.

Unchiul stătea cu spatele la noi și părea copleșit acum, cufundat într-un nor de fum de tutun, ghirlandele de flori uscate îi urâțeau, în loc să îi înfrumusețeze umerii neregulați, care păreau ciopliți cu nepricepere din bucăți de minereu. Mustățile i se alungiseră și întreaga figură monumentală se prăbușise în ea însăși fără zgomot, fără cuvinte. Ne țineam cu toții răsuflarea. ”Plecați cu toții, izbucni deodată, nu vreau să vă mai văd mutrele nenorocite, cine nu iese din mină acum n-o să mai iasă niciodată!”. Panica se stinse repede pe culoarele galeriei și curând zgomotele pașilor se îndepărtară și amuțiră. Fără să se întoarcă Unchiul zise iar, acum lent, apăsat: ”N-o să-ți ajute la nimic că ai rămas aici. Viața n-am să ți-o iau pentru că nu pot decât să o dau mai departe și ea n-are de gând să o primească, deși de când s-a aciuat aici nu a refuzat nici unul din minerii pe care i-am strâns în pumnul meu de piatră pentru păcatele lor. Dar cauți degeaba iertare când știi că ai greșit. Dacă n-ai ști care ți-e greșeala, te-aș ierta. Acum pleacă și tu și nu te mai întoarce niciodată aici. Asta e ultima mea poruncă, dacă ai să o nesocotești am să te închid într-o vină de argint și nu-mi pasă dacă viața o să-ți rămână veșnic agățată de trupul mincinos.”

M-am întors către ea, căutând un semn, o privire, dar Sfânta studia preocupată o grămăjoară de oase de pasăre. Aproape fără să îmi dau seama mi-am dus pașii către ieșire, respirând pentru ultima oară aerul dens, încărcat de praf. Aveam să încerc să îmi duc viața mereu la suprafață, acum, singur printre copiii subteranelor, un exilat.

Fantezie africană

Îmi târam cu greu sufletul pe străzile murdare din vechiul cartier al pielarilor. Ca întotdeauna, orele nopții răpeau străzii toate distracțiile zilei așa că nimeni nu tulbura zborul tăcut al liliecilor pe sub coroanele rare ale curmalilor. Forme imprecise, mici grămezi de blană întunecată, ocoleau colțurile clădirilor parcurgând trasee familiare. Mă scufundam în praful uscat, picioarele mi se împotmoleau în șuvoiul de amintiri care curgea împotriva mea, amenințând ca de obicei să mă înece. Mă agățam de destinația mea ca de un colac de salvare. În locul acela blestemat am să uit iar. Ca de obicei. Și poate mâine zorii n-au să-mi mai strecoare în suflet otrava fără leac a nemuririi, memoria. Până acum drogurile fără asemănare ale marocanilor, kiful și hașișul aduse din Rif, nu reușiseră să șteargă în trei luni de nopți ceea ce cuvintele unei femei așternuseră în doar câteva minute pe pânza din ce în ce mai murdară a amintirii. Nici femeile parfumate din Tunisia, nici mulatrele din Fes, nici berberele cu pielea aspră de la poalele Atlasului, nu reușiseră să îmi rupă din carne urmele degetelor ei și de pe buze mirosul părului ei. Nu aveam de gând să mă dau bătut încă. Îmi găsisem de lucru în port, traduceam documente pentru un birou de schimb și primeam zilnic o sumă de bani din care îmi plăteam porția de uitare noaptea. Plus toate țigările răsucite din tutun negru, fără filtru, pe care puteam să le fumez în orele, mereu altele, în care mă găseam înghesuit în biroul plin de muște de la ultimul etaj al unei clădiri ce părea construită în întregime din tablă ondulată.

Noaptea era cea mai groaznică parte a ciclului, pentru că noaptea totul se redeștepta. Diavolul memoriei, cuvinte, imagini, coarne și dinți, unghii rupte, răcnete și blesteme. Ziua curgea în monotonia amorțită a posibilului, lumina anesteziază, contururile precise sunt goale de orice conținut imaginat. Noaptea era mereu ca în ultima noapte pe care mi-o aminteam și de aceea așteptam în fiecare zi noaptea cu mai multă furie, pentru că îmi închipuiam că noaptea care vine va fi cea în care voi reuși, în sfârșit, să schimb fața împietrită a nopții. Noaptea, Noaptea, nenorocita noapte eternă.

M-am oprit deodată, de parcă m-aș fi împiedicat de amintirea ei. Am privit în jur, încercând să străpung incertitudinile care mă împresurau. De undeva, de sub un acoperiș, o pasăre începu să cânte violent, ca la o comandă neauzită. O sută de voci îi răspunseră imediat, ca o ploaie, un zgomot de nedescris. Glasurile curgeau din toate părțile, o cacofonie de sunete, înalte și joase, aspre și dulci, într-o dezordine absolută. Apoi vocile începură să se adune în jurul unei note, de parcă și-ar fi căutat o demult pierdută armonie. Curând câteva din ele o găsiră și se uniră într-un șuvoi sonor care străpungea valul dezordonat, adunând din ce în ce mai multe glasuri, până când cele o sută de note deveniră cântec, o sută de piepturi împingând aer prin o sută de perechi de corzi vocale, modulând un cântec necunoscut, care vorbea despre tot ce credeam că vreau să uit.

Cântecul, care părea să răsune din toate direcțiile, se adună apoi în locul în care începuse, sub un acoperiș, apoi păru să coboare de-a lungul peretelui și se localiză într-un colț întunecat, de unde începu să se reverse în stradă ca un șuvoi limpede. Muzica se încolăcea precum trupul alunecos al unui șarpe, zvâcnea apoi acut printre ierburile joase, atingea în treacăt petale de flori care pe loc explodau în milioane de culori care sfidau noaptea și limpezea ochiurile de apă murdară adunate prin crăpături.

În locul din care izvora vibrația sonoră prinse contur o siluetă încremenită, acoperită cu haine murdare, asemănătoare cu cele ale muncitorilor berberi care umpleau coșmeliile micii medine. În mâini cu degete lungi, uscate, omul ținea un soi de instrument bizar, compus din tuburi de cupru încolăcite, mici pâlnii acoperite cu membrane subțiri de piele și un sistem complicat de corzi dispuse radiar și ancorate cu mici fragmente de os de o cutie de lemn de cedru.

Străinul deschise ochii și muzica se opri brusc. Mă privi o vreme pe mine, celălalt străin, singurul parazit din aerul călduț al nopții. Din locul în care ședea, sub zidul clădirii, părea un păianjen care aștepta, în mijlocul unei pânze de sunete, insecta cu care va fi dansat într-o ultimă, dureroasă îmbrățișare. Zâmbi gândului meu, fulgerând scurt întunericul nopții cu lumina dinților puternici, albi. ”Apropie-te”, rosti fără să își miște buzele, ”numele meu e Bilal”. Îndată muzica se porni iar, acum ademenitoare, lentă, șerpuitoare. Un val greu, parfumat, îmi apăsa percepțiile, aducându-mă aproape de pământul bătătorit al străzii, paralizându-mi voința, anihilând orice efort, orice rezistență voluntară. I-am căutat din priviri mâinile, voiam să descopăr în ce fel atingea omul de umbră instrumentul necunoscut care emana muzica aceea stranie. Le-am găsit împreunate, degetele unite într-o îmbrățișare strânsă. Instrumentul zăcea răsturnat în praf. ”Cum faci asta, Bilal?” l-am întrebat cu glas stins. ”Cum aduci tu muzica asta la viață? E vreun soi de magie la mijloc? Bilal, Bilal, tu crezi că eu sunt bolnav? Tu încerci să mă vindeci?” Bilal era acum doar o fâșie de întuneric. ”Numai Dumnezeu poate să vindece”, mi-a răspuns Bilal. ”Și El câteodată uită de ce te-a vindecat ori de ce boală sufereai, dacă îți doreai să se sfârșească sau nu. Sănătatea e și ea un soi de boală…”

Am simțit pe vârfurile degetelor atingerea rece a metalului. Mi-am privit mâinile și le-am găsit ancorate în corzi, mângâind tuburile de cupru ale bizarului instrument care zăcea, minute în urmă, răsturnat în praful străzii. Mi-am căutat inima și am găsit-o ușoară, capul limpede, senin, gândurile curgând liber. Muzica se oprise fără să îmi dau seama. M-am apropiat de silueta întunecată care părea să tremure deși noaptea se revărsa acum caldă în jur. Prăbușit sub greutatea unor gânduri străine mie, Bilal plângea în tăcere.

Jurnalul unui vampir sentimental (III)

Mă privesc de dincolo de mine. Sau poate că nu eu sunt cel care privește. Sau nu sunt eu cel privit. Se aude, de dincolo de mine, mișcarea aerului între foile unei cărți…

Celălalt zâmbește, ca de obicei. Zâmbesc și eu, precum umbra celuilalt, deși e imposibil să faci o umbră să zâmbească. Un alt celălalt zace între noi, gol. Îl privim amândoi fără nici o emoție. Oglinda care ne desparte se despică într-un zâmbet întunecat apoi se închide la loc, precum un fermoar. Din despicătură n-a rămas decât o dungă roșie, ca o dâră de ruj.

 

Celălalt fuge din oglindă și se întinde și el lângă celălalt. Acum chiar că par umbre, ceilalți, răsfrângeri succesive în oglinda întunericului care emană din plămânii mei. Îmi aud respirația împingând valuri de beznă în lumina rară a străzii. Bezna se dizolvă lent în bălțile de lumină de pe trotuar, se cațără pe stâlpii de iluminat și se concentrează în filamente incandescente, secționând precis arterele care poarta fluidul strălucitor. Coborând de-a lungul străzii luminile se sting în urma mea și mă închipui un nor de furtună pe un munte, devorând păduri, prăpăstii, vieți nenumărate, neauzite.

 

O văd la colțuri de stradă și după tot acest timp – cât timp? – încă tresar de fiecare dată. Îmi simt buzele ude și amorțite, pline de cuvinte pe care nu mai știu să le formulez. Substanța sunetelor s-a desprins treptat de pânza memoriei mele și în locul ei a crescut ca un cancer o tăcere pe care nu mai pot să o sparg.  Știu că în ea mi-aș regăsi toate cuvintele, cuvintele pe care le-am uitat în ea, pe care nu le-am putut duce mai departe. 

 

Nu e ea. Oare dacă ar fi cu adevărat ea, aș recunoaște-o?…Nu mă interesează de fapt, gândurile astea sunt ale celuilalt și el e dincolo de mine, privindu-mă printr-o gaură de cheie. În spatele lui, celălalt îl privește la rândul lui, prin altă încuietoare. Îi simt respirând greu aerul vechi, buzele uscate, dinții îngălbeniți, îi simt purtându-mi mâinile ca pe mănuși…

 

Ea e dincolo de ei, mult mai departe, mai adânc, în spatele tuturor ușilor, mereu…

După-amiezile unui colecționar de memorie

După-amiezile se adună nori groși pe pânza veche a ferestrei. Așa a fost întotdeauna, de când am deschis prima oară ochii deasupra grădinilor răsturnate ale cartierului de dincolo de geam. Geamul e umbra plină de contradicții a unui fost geam, sticla mată se încălzește greu și lumina se strecoară cu lentoare nemăsurată prin crăpăturile fine, pline de praf, ca mai apoi să accelereze fulgerător, lovindu-se cu un zgomot sec de oglinda spartă, de neînlocuit.

 

După-amiezile se întind pe toate trotuarele vrute și nevrute pisici, toate la unison, ascultând muzica nescrisă a timpului care trage să moară pe garduri. Din loc în loc vântul bălăngăne cotoare de chei uitate în încuietori de uși de garaj. Copiii care le privesc își închipuie că un căpcăun e încuiat în garaj și zguduie ușa să iasă. Vreun câine bătrân își lasă urechile pe spate și își înfinge botul într-un ciorap vechi, visând vara aceea când n-a plouat decât o zi.

 

Pe șoseaua stricată se rostogolește scârțâitul unui căruț, cocoșat de o butelie de gaz. În spatele căruțului, cu fruntea udă, Dumnezeu calcă apăsat, măsurând cu privirea pe sub sprâncenele groase distanța care îl separă de vârful dealului, unde strada se termină și începe infinitul. Ca în fiecare zi poartă o bască gri și un pardesiu care la începutul lumii era bej dar acum e doar ”deschis la culoare”.

 

Copiii se tem să îl privească, dar e o teamă amestecată cu un soi de dragoste impusă, așa cum trebuie iubiți bunicii pe care îi văd o dată pe an la Crăciun, când primesc și cadourile acelea nedorite, pulovere și ciorapi și uneori dulciuri pe care nu au voie să le mănânce toate deodată. Unii mai curajoși mormăie un fel de sărumâna cu ochii în pământ și cu un deget uitat complet anapoda în nas.

 

Dumnezeu nu îi înseamnă pe nicio listă. Ochelarii groși, groși precum sprâncenele, deși altfel, îi tot alunecă de pe nas din pricina transpirației și căruțul scârțâie mereu, mai ascuțit, mai apăsat, pe măsură ce toate dorințele de neîmplinit ale copiilor se scurg de prin curți și se lipesc de roțile tocite de cauciuc. Cu mâini de uriaș Dumnezeu împinge căruțul și un zâmbet i se adună la colțurile buzelor de uriaș pentru că după-amiaza se apropie de sfârșit. Deși copiii n-or să afle niciodată, sfârșitul după-amiezei e sfârșitul tuturor după-amiezelor lumii.

Incredibila și trista întârziere

Niciodată nu privesc prin ferestre, mai degrabă ferestrele privesc prin mine. Curiozitatea ferestrelor e un factor care sporește incertitudinile pe care le adun din fiecare zi. Oricum, orice aș vedea prin sticla mincinoasă a unei ferestre e doar trecutul. Nu, nu mă înțelegeți greșit, minciuna nu e produsă de sticla ferestrei ci doar intermediată de ea, minciuna, ea, e fabricată în chiar mintea mea cu ajutorul defectuos al simțurilor și al nervilor mei. Nu pot privi decât în trecut, deși un trecut recent și, poate, proaspăt în memoria infailibilă a lumii.

 

Existența mea e o nostalgie sau un regret pe care nu le resimt precum nostagii sau regrete ci precum noi și emoționante surprize. Numai că surprizele nu sunt nici noi nici emoționante nici surprize, ci lucruri care s-au petrecut de mult, nene, hoho, de vreun sfert de secundă ceea ce poate să pară puțin dar e mai mult decât i-a trebuit universului să se nască.

 

Un sfert de secundă e timpul necesar și suficient pentru ca în conștiința mea să se nască sentimentul familiar de recunoaștere a realității. Numai că realitatea, o dată recunoscută, nu mai e realitate, ci amintirea ei, un ecou. Uimitor e faptul că dacă în procesul ăsta lent de recunoaștere cineva vine și îmi vâră sub nas sau prin urechi ba chiar sub buricele degetelor vreun stimul, creierul meu lasă baltă tot ce făcea și se apucă să recunoască noua jucărie. De multe ori el, creierul, recunoaște și prima senzație, dar uită să-mi spună și mie, conștientul, așa că deși știu, nu știu că știu, precum Port, în filmul lui Bertolucci, Il Te Nel Deserto, care știa că fusese înșelat de Kit, dar nu știa că știe…

 

Și mai uimitor e că deși percep numai ecourile îndepărtate ale existenței lumii, sunt totuși în stare să prind o minge aruncată spre mine din afara timpului…Dar asta e deja vrăjitorie.

Nelson

Soarele clipește încurcat și apoi se face că nu m-a auzit. Cocoțate pe tocurile lor alb-negre, călcâiele roze ale unei femei se zgâiesc la mine, acompaniind privirile pline de reproș pe care un porc olandez și unul german mi le aruncă dintre frunze de salată strivite de felii de pâine. Le mușc pe ultimele cu gândul la primele. Pe grămezi de ciment, de jur împrejurul pieței, oameni de bronz cu păcate grele apăsându-le umerii, sprijiniți în săbii și alte instrumente ale morții: eroii.

 

Privesc înainte și îmi vopsesc unghiile de la picioare în roșu. Nu-i loc de pândă mai bun decât în văzul tuturor. Mă împing la marginea băncii două femei, una mai în vârstă, alta ceva mai tânără. Mă iscodesc o vreme cu privirile, apoi încep, normal, să îl bârfească pe Nelson. Amândouă sunt de acord că Nelson e cam murdar. Sărmanul Nelson le aude, cu siguranță, și îmi închipui că pe chip i se așterne o dezamăgire tragică. Zic îmi închipui pentru că e imposibil să vezi chipul lui Nelson din simplul motiv că Nelson e mereu întors cu spatele din orice unghi al pieței l-ai privi.

 

În orice caz, Nelson suferă din pricina bârfei dar degeaba strigă el de acolo, de sus, și pe deasupra și întors cu spatele la noi, aici nu-l aude nimeni. Nelson se teme groaznic de înălțime dar în culmea indignării e simplu să uiți astfel de detalii și nu-i nevoie decât de o privire în jos ca să amețească și nici una nici două, cum se zice, tot soclul începe parcă să se clatine și bietul Nelson, încă roșu de furie și de rușine, se prăbușește în gol cu un urlet mut, prelung. Exact în momentul impactului cu cimentul ( sau poate cu spinarea lustruită a unuia dintre lei ) Nelson se trezește la locul lui în vârful coloanei. Pesemne ațipise doar sub lumina călduță de octombrie.

 

Jos, femeile continuă să-l bârfească, dar Nelson nu le mai aude. Își pipăie doar, neîncrezător, mânerul sabiei, mormăind încântat. Cu un ultim efort de voință aruncă o privire piezișă spre unul din lei, plin ciucure de copii ciclam. Ticăloșii aștia de lei sunt mereu flămânzi…

Harabab-u(k)-ră

Plouă în perdea. E prima senzatie dimineața la trezire și mă umple de un sentiment cald de familiaritate. Măcar nu te înșeală așteptările.Bine dispus mă strecor de lângă Penelopa care își continuă furtuna onirică retro-palpebrală, netulburată de mișcările mele. Încă adormit pe jumătate îmi pun labele de cauciuc și îmi vâr mustața într-o pereche de ochelari, mușc tubul de oxigen și mă arunc pe geam vâslind vârtos prin valurile de ploaie. Cad cu un pleosc dizgrațios pe iarba udă, împrăștiind în toate direcțiile melci. Continui să dau din mâini și din picioare și șuvoiul mă poartă mai departe la vale, spre gară. Azi nu merg la serviciul meu obișnuit.

 

Trenul de Oxford se umple cu siluete alunecoase. Ne găsim cu toții un loc, de fapt mai bine zis două locuri, unul pentru mine, altul pentru spațiul meu personal, coatele nu se ating niciodată.

 

Trenul șuieră sau poate e doar vântul printre rafalele de ploaie, oricum nu mai contează, toate urechile sunt pline de melci încovrigați confortabil în labirinturi membranoase, la adăpost de urgie. Ne urnim cu un gâlgâit suspect și ne scufundăm vagon cu vagon în nori de mică altitudine.

 

Un autobuz șalupă mă poartă de la gară spre Headington, unde se înalță turnurile crenelate ale spitalului John Radcliffe. Șoferul e sud-african, îmi povestește despre misiunea de pace la care a participat în Bosnia, despre minele de pe șosele. Statistic, aparent, anul acesta luna august s-a bucurat cel mai puțin de soare comparativ cu toți anii precedenți, de când au început să se păstreze înregistrări în acest sens. Cineva și-a dedicat viața măsurătorilor de genul ăsta…

 

În vârful dealului ne rostogolim pe uscat. Melcii au blocat toate intrările, trebuie să ne cățărăm pe zidurile ude spre ferestrele de la nivelurile 2 și 3 și labele de cauciuc încep să mă incomodeze. În sfârșit, sunt aproape, cineva îmi întinde o mână, o apuc bucuros și constat că de fapt e doar atât, o mână, la capătul ei nu e atașat un trup, studenții ăștia își fac de cap, mi-au întins una din mâinile de cauciuc din care stoarcem cu seringile sânge albastru, mă uit mai atent și văd că i-au umplut venele cu branule. Printre capacele roz observ, spre oroarea mea, unul gri. La naiba, Will, nu te-ai putut abține, a trebuit să te dai tu mare și să le arăți că poți să montezi o canulă de 16. Acum săraca mână o să sângereze profuz toată ziua. Bravo. Mâna arată într-adevăr jalnic dar nu zice nimic, ce să zică, e doar o mână, dar simt cum tremură de indignare.

 

Mă arunc peste pervaz și încep să vorbesc exact din mijlocul frazei pe care o lăsasem neterminată în urmă cu două săptămâni. Toți studenții își șterg cu batistele zâmbetele din colțurile buzelor și se prefac că nu mă ascultă. Eu mă prefac că tac. Eșuăm mizerabil, dar hotărâm să păstrăm aparențele.

 

Două nivele mai jos, în institutul de medicină moleculară, fără vreun motiv aparent, un orb arată cu mâna întinsă singurul obiect dintr-o cameră goală. Sinesteții aplaudă frenetic și sunetul aplauzelor le dă senzația clară de policromie pe care o ai când privești o pată de ulei pe suprafața apei. Geloși, non-sinesteții își biciuie cu înverșunare joncțiunea temporo-parieto-occipitală care, insensibilă la durere, îi face să piardă șirul loviturilor de bici. Toată furtuna de ecouri bubuie din toate părțile, semn că între noi, cei din laboratorul de aptitudini clinice și adunătura de nebuni de mai jos e o coloană continuă de lichid. Suntem prea politicoși ca să protestăm. Afară ploaia își drege ușor glasul. Tea, anyone?…

Esența memoriei

Uimitor e nu faptul că oamenii uită, ci tocmai faptul că își amintesc fără ca amintirea să le provoace crize neașteptate și șocante de melancolie. Uimitor e că oamenii pot să se separe, să se replice într-o altă piele, într-un alt mediu de cultură, fără ca tranziția să îi dezintegreze.

 

Cel de acolo, de dincolo, își amintește poate de mine, cel de acum, așa cum eu îmi amintesc de el, o oglindire a privirii mele spre trecut e privirea lui spre viitor. Mă visam, odată, demult, mă amintesc acum, recent.

 

Dacă mă privesc acum în viitor pe vârful unui munte privirea mea va călători cu viteza gândului (care, așa cum o confirmă basmele, e foarte mare, mai mare decât putem gândi noi, nemitici și non-eroi cum suntem) până când va întâlni suprafața reflectorizantă a privirii mele din viitor, de pe vârful muntelui, întoarsă spre trecut, adică acum, sau adineauri, când mă gândeam la mine pe vârful muntelui. În felul ăsta memoria își proiectează esența bidirecțional, spre viitor și spre trecut, căpătând o formă virtuală de nemurire. Mă rog, părți ale memoriei.

 

Se pare că dacă renunți la obiceiuri proaste sănătatea ți se îmbunătățește simțitor. Dacă nu erai bolnav înainte să renunți la ele atunci nu se schimbă nimic.

 

Tot ce atingem se contaminează cu prezența noastră și cu amintirile noastre. Urmele trecerii noastre nu pot fi ascunse memoriei lumii, care se întoarce mereu asupra ei înseși. Interacțiunea e un schimb reciproc, lumea ne contaminează similar așa că adunăm treptat pe fundul sufletului un sediment mnezic de o vechime comparabilă cu cea a primelor stele, care poate priveau mai demult oameni cocoțați  pe vârfuri de munți.

Jurnalul unui cititor sentimental

Citesc şi scriu. Citesc ce scriu. Nu a fost totdeauna aşa. Citeam în alte vremuri lungi şiruri de simboluri măiestrit arcuite, scrise de mâini moi, întunecate, în toate limbile pământului, pe piele, pe foi groase de hârtie, pe pereţii întunecaţi ai templelor înţelepciunii. Citeam pe atunci doar cu ochii şi îmi lăsasem în părăsire simţurile celelalte adăstând la nesfârşit în desişuri de idei, în vieţile altor oameni, încercând să pătrund cu mintea mea de copil taina lumii în care mă simţeam străin.

Felul acesta de a citi mi-a adus sfârşitul. Unul dintre sfârşituri. Cuvintele scrise s-au terminat într-o bună zi, hârtia s-a făcut fărâme, pielea a putrezit, viermii au tocat mărunt tomurile cunoaşterii şi eu încă nu aflasem taina.Ochii mei, obişnuiţi cu lumina fără seamăn a sufletelor înţelepţilor, s-au stins o dată cu cărţile.

M-am scufundat în întunericul relativ al nopţilor, sub lumina tremurătoare a altor simţuri. Am simţit iar pielea moale sub degete dar nu cuvinte am citit de pe ea, ci suspine. Am citit trupuri, le-am citit întâi cu degetele, măsurând după sisteme diferite buna aşezare a sufletului în carne, apoi le-am citit cu vârful buzelor, murmurând, buchisind pe alocuri, insistând asupra pasajelor importante. Le-am citit cu vârful limbii, cu genele, cu obrajii, cu barba mea încărunţită, am învăţat să desluşesc culorile manuscriselor după gust şi după febra care mi se trezea în buricele degetelor. Mi-am aşternut apoi mintea în straturi succesive deasupra lecturilor mele. Când luminile tremurătoare au încetat să tremure zorii mi-au adus din nou sfârşitul, mi-au amputat degetele, mi-au tăiat limba, mi-au ars genele şi mi-au smuls firele albe ale bărbii.

Am citit apoi freamătul frunzelor sub vânt, rândurile amestecate scrise de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, de sus în jos şi de jos în sus şi pe toate diagonalele, am tremurat de emoţie sub poveştile ilustrate desăvârşit cu puncte culminante tragice, sonore, copleşitoare, deznodăminte niciodată definitive, viaţa şi moarte curgând printre frunze, scriind, foşnind ca mii de foi de pergament. Pădurile au crescut peste putinţa lor, alte vieţuitoare le-au culcat la pământ, în aşternuturi moi şi le-au furat de pe buze suflul vieţii. Surde la şoaptele morţii, rămasă singură printre frunze, urechile mele nu au mai cunoscut vreodată vântul.

Am citit apoi mireasma mării nesfârşite, a mării veşnice, poveştile ei, filele de sare şi filele de iod, spuma şi lemnul ud, adierea de cremene al arhipelagurilor, miasma dulce-putredă a câmpiilor de sargase, aroma cafelei şi a romului negru, izul metalic al sângelui amestecat cu praf de puşcă. Marea îmi umplea nările cu zig-zag-ul peniţelor care întindeau în mintea mea o plasă deasă de cerneală ameninţătoare, tentantă. Când mările şi-au istovit cărăuşii apa şi-a găsit loc printre fagurii de nisip şi calcar şi sfârşitul a venit iar, umplându-mi nasul cu cochilii de ammoniţi şi lemne putrede, abandonându-mă în mijlocul unui deşert presărat cu uriaşe stârvuri de caşaloţi albi.

Orb, uscat, surd, cu pielea arsă şi nările înfundate, am început să scriu lumea cu negru pe pereţii negri ai lumii. Pe măsură ce scriu citesc cu aviditate, ca acum de exemplu, când citesc despre cum scriu, despre faptul că citesc ceea ce scriu, scriu şi citesc de dincolo de timp şi spre hotarul vremurilor nu aştern decât clipa, instantaneul care desparte mâna care scrie de ochiul care citeşte, ambele scrise şi citite şi ele pentru că adevărata mână şi adevăratul ochi sunt moarte de mult, schelete uscate printre cele ale balenelor cu pistrui.

De ce sunt femeile superioare bărbaţilor

Cred că înţeleg în sfârşit şi eu conceptul de leapşă. Se pare că leapşa se dă peste gard la vecini, nu e cum credeam eu, că auzi de ea şi te duci repede repede în curte la proprietar să te aşezi la masa lui. Aşadar străduindu-mă să nu mă repet excesiv am să îmi mai acord o şansă de a mă integra în ceea ce e de multe ori o lume colorată şi plină de necunoscute precum pădurea plină de zumzet a Amazoniei.

Am să continui fără să continui de fapt, mai bine zis am să iau de la capăt totul ca să evităm orice contaminare. Cum subiectul este unul dintre cele mai delicate va trebui să ne declarăm de la început intenţiile ca să nu fim acuzaţi că dorim să surprindem. Am să scriu aici o scurtă scrisoare în care am să îţi explic ţie, stimată, câteva din diferenţele dintre femei şi bărbaţi în lumea de nepătruns a Anzilor, conştient aşa cum şi tu eşti că tu şi eu suntem doar observatorii interesaţi şi inseparabili ai lumii lor, a celorlalţi.

- Bărbaţii risipesc focul, îl maltratează, îl supun voinţei lor distructive. Femeile îl îngrijesc, îl hrănesc şi îi fac loc în casele lor. Focul le învaţă secrete nebănuite pe care ei nu le pot auzi pentru că nu vorbesc limba lui. Gospodinele din lumea de dincolo de marea fără sfârşit ştiu cu siguranţă despre ce vorbeşte flacăra albastră a aragazului.

- Ele vorbesc cu tot trupul. Pot vorbi, bunăoară, cu tălpile picioarelor şi au lungi conversaţii cu iarba şi cu apa rece a izvoarelor în drumurile lor zilnice. Pot vorbi de asemenea cu pielea cea moale a cefei şi discută serios cu soarele în timp ce se plimbă pe plajele aurii de la vărsarea Amazonului. Bărbaţii au darul graiului limitat la buze care de multe ori îşi fac treaba în lehamite, printre felii de carne prăjită şi pahare cu cachaça.

- Fără femei fericirea ar fi puţin mai mult decât un rafinament pervers. Pentru că fericirea e lipsită de normalitate, e un fel de altoi pe realitate şi realitatea e o invenţie a unor „ei”. Ele îi dau un aer firesc, fericirii adică, de legitimitate. De aceea e de înţeles legenda şefului de trib care, aflând că soţia lui murise, i-a divorţat printr-un decret pe toţi războinicii tribului de soţiile lor şi i-a trimis să ucidă invulnerabilul jaguar magic care bântuia pădurile de la poalele Muntelui Albastru.

Dacă am continua astfel am risca să desfacem strat cu strat întregul covor al cunoaşterii binelui şi răului întorcând lumea pe dos precum o bluză dezbrăcată în grabă. De aceea trebuie să ne oprim salvând secretul cel mai mare pentru mintea cea de pe urmă. Pentru că acolo femeile se împletesc în linişte cu nefiinţa.