Jurnalul unui Entomolog sentimental

Ţin minte când l-am văzut prima dată. Tabloul. Mi-a amintit imediat de o viaţă trecută, de parcă vopseaua era vie, umedă, proaspătă, pulsând pe pânza crăpată şi emanând o strălucire care fusese cândva a mea. „Doamna cu fluturi”.

Un peisaj discret, imprecis conturat, cu vagi accente suprarealiste pierdute în amestecuri fanteziste de lumini şi umbre. Un astru undeva deasupra, rotund ca toţi aştrii, soare sau lună, e greu de zis, poate e doar o gigantică pupilă luminată de dinăuntru sau poate chipul Lui Dumnezeu din viziunile Hildegardei. În mijloc silueta Ei, mai mult ghicită decât evidentă, o umbră cu un surâs simplu dar puternic, dinţi albi muşcând aspru o buză plină care ar putea fi deopotrivă a unei femei sau a unui bărbat, o buză duală, androgină şi totuşi senzualitatea ei o sculptează dincolo de orice îndoială pe un chip de femeie, pe chipul Femeii, prima şi ultima.

Şi în jurul Ei fluturii. Mii de fluturi, majoritatea bătăi de aripi cenuşii, cuprinzând-o în vălul egoismului lor naiv, căutând să o răpească ochilor vorace ai lumii, aripi ca nişte limbi gustând frenetic aerul din jurul Ei, flămânde, epuizate.

În planul apropiat colivii cu mici portiţe întredeschise, colivii cenuşii ca aripile fluturilor, albastre ca ochii Doamnei, roşii ca urma dinţilor ei pe buze. Colivii din care se zbat să iasă fluturi mari, coloraţi, fluturi favoriţi, fluturi puşi deoparte, fluturi care se apără de asaltul frenetic al dorinţei fluturilor mici, cenuşii. Fluturi cu ochi luminoşi şi aripi catifelate, fluturii acrobaţi, fluturii înţelepţi, fluturii nebuni, fluturii poeţi, fluturii amanţi. Şi toţi, o dată scăpaţi din cuşti, îşi smulg rădăcinile aripilor lor vesele şi luminile ochilor de fosfor alb şi se târăsc nevrednici în poala Ei, în faldurile veşmintelor Ei, fără să îşi dea seama că veşmântul nu e veşmânt, Doamna e îmbrăcată de soborul celorlalţi în mantia cenuşie a izolării şi nepăsării.

Şi fluturii mari, coloraţi şi orbi, fluturii acrobaţi, fluturii înţelepţi, fluturii nebuni, fluturii poeţi, fluturii amanţi se îngrămădesc unii în alţii şi, atingându-se, se cred mângâiaţi de degetele Ei şi mor înfriguraţi şi goi după ce s-au lepădat de ei şi nu cunosc fericire mai mare decât moartea pe care pleoapele închise ale Doamnei o reflectă palid în strălucirea dinţilor Ei, care continuă să muşte buza acum lividă pentru că Doamna a murit şi Ea demult şi doar soborul fluturilor mici şi cenuşii îi mai susţine umbra.

Toate drumurile, drumul

A început cu un fluture. Aşa, de parcă nici n-a fost. Iarnă adică. Nici el nu prea era lămurit. A venit şi al doilea. Ăsta se făcea că ştie, dar l-a apucat durerea de dinţi când m-a văzut şi a tăcut mâlc, dându-se şi el nelămurit. Al treilea ne-a lămurit pe toţi. Am întors un ochi chiorâş spre soare, urcat aşa, cale de vreo câteva palme, pe clădirea prefecturii cum se zice. Şi ăsta ştia ceva dar se făcea că plouă. Mi-am îndesat amândouă mâinile într-un buzunar. Numai unul mi-a rămas. Dar eu am zis, ce dacă, eu n-am să-mi tai o mână din cauza lipsei de buzunare. Unde încape una, or să încapă şi două. Mi-am zornăit scurt monezile, să îmi fac curaj.

Uşor, agale, am ieşit din Bucureşti. Mă luasem după un miros cunoscut, amestecat, de cauciuc, apă stătută, praf şi frunze proaspete strivite de turme de oi. La ieşirea din Bucureşti am salutat fantomele accidentaţilor care se adună la vremea asta din an să îşi revadă rudele şi prietenii care ies din bârloguri după ce se topeşte asfaltul. M-au recunoscut imediat şi mi-au suflat peste cruciuliţa de cuie ruginite să nu se lipească bolile de tălpile mele. Le-am lăsat un codru de pâine fără miez şi am dat o dată scurt din aripi, înălţându-mă deasupra Moviliţei, unde face farmece Gina, ghicitoarea, sub o bucată de tablă spoită cu litere roşii, ca guşa de rândunică. M-am ciocnit de o barză care nu s-a supărat. M-am prelins înapoi pe asfalt, în fluxul de sânge metalic care curge prin arterele lui Dumnezeu. De sus, degetele privirii Lui mângâiau mătasea din părul creaţiei.

M-au înconjurat câinii. De dragul lor m-am pus şi eu în patru labe şi am lătrat o dată la o maşină care era să deraieze. Cineva mi-a aruncat un os de muscă. M-am ghemuit cu fălcile pline într-o vizuină de popândău şi am dormit acolo până mi-am schimbat complet pielea. Am ieşit apoi, albastru, şi am alergat încolo şi încoace printre căruţe şi gândaci căutând-o pe Penelopa. Am găsit-o ronţăind seminţe de mac prin praful drumurilor pe care le-am lăsat în urmă. De jur împrejur pământul era ud. Ploua cu stele…

Necesitatea indiferenţei

A fost o dată ca niciodată o ţară în care oamenii învăţau de mici să iubească doar pe jumătate. Motivul înjumătăţirii sentimentului nu se cunoştea şi deşi nu existau argumente politice, ştiinţifice, teologice pentru a-l susţine era luat ca atare faptul că nimeni niciodată nu putea iubi complet şi exhaustiv fără a nega instantaneu toată creaţia. În afară de ţigani, desigur, dar ei nu făceau parte din creaţie.
În ţara cu pricina se dezvoltaseră o sumedenie de teorii legate de semi-sentiment, care de fapt nu căutau să explice bizara alegere de a iubi pe jumătate, ci doar să o stabilească precum un fapt fundamental, cu argumente din cele mai variate şi mai greu de digerat pe care nimeni nu le contesta, ba mai mult, le repetau cu toţii seara înainte de culcare, ca pe o rugăciune.
Toate aceste teorii plecau de la o realitate istorică. Cu mult, mult timp în urmă strămoşii acestor oameni, iubitori şi ei tot pe jumătate, s-au văzut puşi în situaţia de a alege între a iubi pe toată lumea, fiecare individ din viaţa lor, pe jumătate sau a iubi jumătate din oamenii cu pricina. Şi cum nu aveau noţiuni elementare de calcul matematic al proporţiilor şi ponderilor, au ales a doua variantă, mai simplă şi mai uşor de pus în practică. Pentru ei (şi pentru cei ce le-au urmat), din acel moment, lumea s-a crăpat pe o linie aproximativă şi tremurată (nici instrumente precise de tăiere nu aveau) precum un pepene prea copt. O jumătate era zemoasă, dulce, parfumată, cu sâmburi mici şi moi care gâdilau plăcut limbile sufletelor. Cealaltă jumătate, palidă, uscată, fără gust, a căzut cu un zgomot sec în afara interesului colectiv dar nu a putut fi îndepărtată din meniu. Fără să ştie, în încercarea lor de a defini limitele iubirii, strămoşii inventaseră indiferenţa.
De partea mesei pe care aterizase jumătatea plină de savoare strămoşii au pus oamenii pe care îi iubeau, depozitarii tuturor speranţelor şi uneori, inevitabil, călăii aceloraşi speranţe. De partea cealaltă, oamenii care le deveniseră indiferenţi, ştiut fiind de atunci încoace că nu ura e opusul dragostei, ci mai degrabă indiferenţa, în care se strecoară din când în când bucăţi mai mici sau mai mari de răutate, desprinse de pe tavanul peşterii în care zac dorinţele noastre cele mai ascunse şi unde răutatea se adună, cu anii, precum igrasia, la unii mai repede, la alţii mai încet, după cât de mult aeriseşte fiecare amintita peşteră.

Jurnalul unui Vampir sentimental

Mă simt bine noaptea. E o senzaţie aproape tactilă, de apă călduţă. Noaptea mă nivelează cumva, îmi dă un punct de referinţă pentru gândire. Parcă îmi pare rău că nu m-am gândit mai repede să îmi trăiesc nopţile în loc să îmi irosesc fără rost zilele. Oare îmi este dor de soare? Aproape la fel de mult pe cât îmi este dor de privirile pline de reproş, aroganţă, dezamăgire ale celor pe care i-am presărat în viaţa mea de abuzat şi abuzator.

Noaptea toţi oamenii treji au privirile goale. Sau poate că degetele lungi ale umbrelor descurcă din ele toate firele blestemate ale sentimentelor. Nici dragoste n-am citit vreodată în priviri surprinse noaptea. Sau poate că doar nu-mi aduc aminte…
Noaptea toată lumea se ignoră. Poate că simţim straniul împrejurărilor care ne pun în mişcare pe scena prost luminată a nopţii, sau poate e doar teama. Mie nu mi-e teamă. Nu reuşesc să îmi aduc aminte dacă mă temeam înainte, sau de ce anume mă temeam.O dată m-am gândit că poate mă temeam de mine, cel de acum, dar gluma, oricât de spirituală ar fi, nu e amuzantă decât prima oară când o auzi.

Nu îmi este somn, nici foame. Nici sete nu-mi e. Toate poftele mi le înghite noaptea şi îmi dă în schimb doar linişte, o linişte fără amintiri şi ocazional senzaţia nelămurită că undeva, în ea, în noapte mă aşteaptă ceva ce n-am trăit niciodată. Sau poate e ceva ce trăiesc perpetuu şi care îmi alunecă printre degetele memoriei. Nopţile din urmă au toate un singur miros. Şi o singură răsuflare îmi mângâie obrajii în timp ce o singură senzaţie îmi mână paşii prin întunericul pe care îl împart cu celelalte umbre de sub vânt. Dar oricât aş urmări bordurile de ciment nu îmi pot da seama ce lipseşte dintre culorile nopţii.

Între timp mă mulţumesc să observ, mă plimb pe străzi mereu necunoscute, mereu întunecate, printre vieţi care îmi evită privirea şi mă iscodesc îndelung după ce trec mai departe. Uneori simt cum mintea mea o atinge în treacăt pe a lor şi frânturi de gânduri mă inundă tulburând apa şi aşa mâloasă a propriilor mele amintiri. Încerc să prelungesc la nesfârşit îmbrăţişarea celeilalte minţi, până când forţa cu care mă respinge sau suferinţa cu care mă imploră devin de nesuportat. Dacă mi-aş aminti cum să plâng poate că aş plânge.

Citesc uneori ziare găsite pe străzi, nu din curiozitate cât din vanitate. Nimeni nu mai citeşte noaptea ziare pe străzi. Nici nu mă apropii de stâlpii de iluminat stradal, probabil că mereu am văzut la fel de bine în întuneric sau poate că citeam mult, în copilărie, după ora de culcare impusă de părinţi şi m-am obişnuit cu lumina redusă…
Lucrurile pe care le citesc în ziare le uit după ce las ziarul să cadă. Sunt doar cuvinte care nu trezesc nimic pentru că nu a mai rămas nimic. În jur oamenii vorbesc despre timp, pe care îl descoperă ascuns în mici aparate pe care le poartă la încheieturi. Pare să fie foarte important pentru ei. Probabil că cei cu aparate mai mari au mai mult decât ceilalţi şi sunt uneori dispuşi să îl împartă cu ei. Eu nu mai am timp, s-a scurs din încheieturile mele, o dată cu neliniştile care îl măsurau.

Am rămas doar cu noaptea.

Romanul ideal

Un roman este înainte de orice o fiinţă vie. Dar să nu mai spuneţi la nimeni, să nu se scandalizeze societăţile de protecţia animalelor când vor afla că majoritatea romanelor ajung scrum în şeminee sau grămezi dezordonate prin ghene de bloc. Oameni cu puţine scrupule aleg calea mai uşoară de a scăpa de nedoritele resturi de sentiment care rămân după furtunile lor emoţionale.
Există mai multe feluri de romane. Unele romane sunt chiar mai vii decât altele, dar preţul plătit pentru vitalitate este efemeritatea. Romanul ideal e scris dintr-o singură suflare la lumina unei singure lumânări într-o singură noapte. Precum un fluture, romanul părăseşte crisalida de emoţii care l-a protejat şi l-a adus la termen, îşi deschide larg aripile multicolore pe care le usucă la flacăra sus-amintitei lumânări apoi se evaporă cu un expir lung, atins de prima geană de lumină solară. Somnul care îi succedă e veşnic, de unde şi imposibilitatea minţii care l-a născut de a-l continua, o dată consumate momentul, noaptea şi lumânarea.
Unele romane de acest fel sunt capturate în nopţi de vară de pisici cu blana tărcată si ochi de culoarea lamâilor verzi. Pisicile, departe de a fi critice, nu fac nici o discriminare apropos de calitatea literară a manuscriselor înaripate fiind atrase de caracteristicile pur practice ale exerciţiului vânătorii. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să găsesc dimineaţa în holul căsuţei mele rămăşiţele nopţilor lor…

(Sun)Day on Earth

Lumea şi-a regăsit neliniştile scufundate în iarna trecută, ultima iarnă a vieţilor noastre trecute. În Polonia vântul smulge cu nepăsare copacii din pământul cimitirelor, trezind cu zgomot marea oaste adormită sub praful altor ochi. Oamenii îşi găsesc morţii aşteptându-i la porţi, întinşi în iarba nouă, respirând aerul rar, mestecând melancolici crengi pline de muguri.
În Rahova cerul s-a umplut de meduze care ondulează uşor tentacule de celofan navigând discret vântul călduţ din nord. Ochii tuturor au încremenit îndreptaţi în sus, spre migraţia asta neobişnuită. Vânători de senzaţii se întrec în a trage cu praştia mirării în blândele lighioane care se înmulţesc văzând cu ochii pe măsură ce alte şi alte pungi de plastic ies din non-stopurile înşirate de-a lungul străzii Sebastian şi îşi încep lungul drum al eternităţii lor indestructibile.
În Anzi, copiii celor zece triburi pierdute ale lui Israel împletesc voioşi cunune de Paragynoxys regis şi îşi povestesc unul altuia sfârşitul lumii. Vigoniile îi privesc cu îngăduinţă şi nu spun nimic să nu le strice surpriza. Dar ele ştiu că lumea asta nu are sfârşit şi nici început, ele ştiu pentru că erau de faţă când s-au scris primele versuri din Angeles-ul lui Elliot Smith, cu milioane de ani înainte de faimoasa migraţie a pungilor de plastic din Rahova . Vigoniile, ca şi pungile de plastic, sunt indestructibile.
Pe peronul memoriei, aştept trenul vieţii. Mi-aş dori să nu fiu singur aici, printre meduze. Pentru cine vrea, e loc destul lângă mine. Şi avem mult de aşteptat, timp destul să ne povestim sfârşitul lumii.

Sâmbăta dis-de-dimineaţă

Sâmbătă, dimineaţă devreme. Pe la ora 5.30. Ies din gardă şi cad pe nepregătite într-un miros de nedescris. Dimineţile miros totdeauna a apă proaspătă de mare. Mă uit sumar spre orizonturi aşteptând să iasă de undeva vreo rază de soare. De jur împrejur beznă compactă şi rece. Mă simt privit, caut să întorc privirea şi dau cu ea în ochiul strâmb al lunii, înroşit tot de efort. Din spatele ei, urlând, iese tramvaiul 8. Traversează beat intersecţia mare de la Răzoare, cât pe ce să se turtească de dricul parcat în faţa firmei de pompe funebre. Înăuntru, lumea concentrată citea ziarele de vineri şi se făcea că nu observă. Eu mă mulţumesc să încerc să trec cu privirea prin sticlele din ferestre. Număr luminile de la etaje fără soţ. La Trafic Greu o pisică gri, fostă albă, nu se poate decide dacă a fost o noapte lungă sau nu. O las indecisă şi fac dreapta trăgând după mine tot tramvaiul. Plonjăm în calea Rahovei. Zgomotul sparge marginea de jos a cerului de deasupra casei poporului fără case şi prin spărtură se iţesc ochi portocalii de căpcăuni. Noroc că am ajuns. Cobor sau sunt aruncat de ceilalţi călători, grăbiţi să stingă luminile să nu îi vadă căpcăunii. Pe gurile de canal s-au adunat toţi câinii din cartier. Unul, mai bătrân, le face curte la nişte ele plictisite. Mie îmi arde ceafa de la primăvară. Intru în casă ca un om prost şi mă culc.

Un accident

Din întâmplare am fost martorul unui accident groaznic. Într-o intersecţie aglomerată de minţile aglomerate ale unor maşini aglomerate neatenţia a lovit un poştaş. Imaginea însăşi a impactului nu am păstrat-o, poate că de fapt nici nu am văzut-o, sau poate s-a şters din mintea mea datorită unui delicat sistem de protecţie. A rămas însă imaginea zecilor de vieţi împrăştiate pe pavaj din geanta poştaşului, sângele negru care curgea de pe foile închise în plicuri, anulând intenţii, somaţii, urări de bine, de dragoste, întrebări care nu aşteptau răspuns, gânduri de toate felurile rămase suspendate, toate destinaţiile şterse, locuri inexistente şi de neatins. Dramatic vorbind, destine spulberate nene.
După un timp nedefinit, nesfârşit, omul se ridică uşor nedumerit. Îşi freacă în continuu un cot. Căciula îi aterizase undeva în apropiere, acum i-o întinde un copil. Îşi examinează reflexiv bicicleta pe care nişte trecători i-o suiseră pe trotuar după ce se lovise cu roata din faţă de o bordură, ratând-o la mustaţă pe juna blondă care îi răsucise dureros atenţia şi grumazul. Nu înjură, e plin chiar de o anumită demnitate. Se mai scutură de două trei ori şi începe să adune plicurile încă nelipite de cauciucurile maşinilor care îşi urmau furniceşte traiectoriile. Cu gândul la juna blondă pesemne, nu le mai adună pe toate. Îşi pune geanta deschisă pe umăr şi apucând bicicleta de dârlogi, reia viaţa întreruptă…
Am alergat spre plicurile rămase, beat de emoţie şi de curiozitate. Erau toate facturi. Am înghiţit în sec şi am trecut mai departe. Astea nu fracturează nici o existenţă dacă nu ajung la destinaţie…

Un vis

Penelopa visează cum puţini oameni o fac. De fapt visează ca îngerii care încă nu s-au trezit din somnul nemuririi şi nici n-or să o facă până la sunetul trâmbiţei din ziua de apoi. Penelopa visează plenar, cu toate simţurile, cu toate minţile, cu tot trupul. Să o priveşti pe Penelopa visând e o grozăvie şi puţini sunt cei care nu şi-ar pierde sufletul în această încercare.

Un vis. Penelopa se visează pe sine. În mâna dreaptă ţine un pahar. Ştie că trebuie să îl ofere cuiva. Unui bătrân. I-l întinde, şi în chiar acel moment observă că un ciob mare de sticlă e înfipt adânc în carnea mâinii ei. Bătrânul acceptă ceremonios paharul, apoi observă la rândul lui ciobul şi plin de solicitudine, cu un gest rapid, îl smulge. Imediat din rană începe să curgă copios sânge. nusitatu, vizibil îngrijat, rupe repede o foaie de hârtie din carnetul în care scria şi, făcând-o sul, o introduce în rana deschisă. Oamenii din jur se adună într-un lung şir ca să privească pe rând prin tunelul de hârtie în rana ei, ca într-un tub-caleidoscop.

Povestea Penelopei

Hai să vă spui povestea cu ţigani. Am scris-o şi pe blogu lui Vlad cu exact aceleaşi cuvinte.  Penelopa mea - chiar aşa o cheamă, Penelopa, că e ţiganca şi ea, deci, conform Madelinei, nu cade în categoria gagici - Penelopa aşadar trăia bine mersi într-un sat pierdut în Anzi, la întâlnirea dintre un Râu şi Celălalt Râu. Pentru că oamenii din sat nu plecaseră niciodată mai departe de o aruncătura de săgeată otrăvită de sat, nu ştiau că mai sunt şi alte râuri aşa că nu găsiseră de cuviinţă să le numească în alt fel. Confuziile erau minime. Dacă cineva vorbea de un râu îi zicea, de pildă, “la râu”, iar când se vorbea de celălalt râu foloseau termenul adecvat. Penelopa însă, care era fata vrăjitorului din sat (şi căruia oamenii îi ziceau Vrăjitorul, că altul nu mai cunoşteau), avea bănuielile ei că tre să mai fie pe undeva şi un al treilea râu ba chiar mai multe. Avea, aşadar, o natură bănuitoare şi aventuroasă care avea să o poarte spre ţiganul ei pe care îl văzuse într-o zi, limpede ca lumina zilei, ziua adică, oglindit în fundul unui cazan.
Asa ca Penelopa începu să se pregătească de drum. Acum , dacă mă gândesc bine, nu mai ştiu dacă o cheama într-adevăr Penelopa sau nu, că ea sărăcuţa n-are buletin şi, cunoscându-i pe oamenii din sat, se prea poate să o fi numit Fata Vrăjitorului (că şi el, o singură fată avea). Dar de dragul epopeii să rămânem consecvenţi. Penelopa aşadar se pregăti de drum. Îşi luă cu ea doar o ceaşcă de cafea caldă şi la răsăritul soarelui chemă printr-un gângurit îngerul care o păzea. Se instală binişor pe spatele lui şi începu să îşi soarbă liniştită cafeaua în timp ce îngerul se înălţa cu bătăi rare de aripi spre cerul încă neterminat. După câteva ore îngerul făcuse înconjorul planetei de şapte ori câte şapte ori dar Penelopa, adâncită în gânduri şi tot sorbind din cafea, uitase să se mai uite la drum si să îi spună îngerului când să se coboare pe pământ. Îngerul se uita din când în când peste umăr dar nu îndrăznea să o tulbure pentru că îngerii, se ştie, sunt blajini şi curtenitori. În cele din urmă hotărî totuşi să coboare la gura unei peşteri de unde izvora o apă cristalină, şi să işi ude niţel penele încinse, fără să o deranjeze pe Penelopa din visare. Cum îngerii trăiesc în afara timpului, însă, al nostru zăbovi la gura peşterii puţin mai mult de un an, timp în care Penelopa rămase mută, adâncită în visare, sorbind neîncetat din ceaşca de cafea mereu plină şi fierbinte.
La sfârşitul unui august plin de greieri, se pomeni prin partea locului un ţigan (ăsta o să-l numim nusitatu ca să umplem cadrul de sentimente familiare) care, deşi imens, habar n-avea că lumea e şi ea imensă. El ştia un singur izvor, cel de la gura peşterii, din care bea o dată pe an, şi auzise uneori, în legendele tribului său, că în alte părţi există râuri largi şi oamenii beau din ele zilnic. Dar fiind un ţigan practic şi lipsit de talent considera aceste lucruri basme.
In ziua aceea însă priveliştea îngerului care se bălăcea în apa joasă a pârâului îl nedumeri. Cum era puţin naturalist, se apropie să examineze lighioana împănoşată şi, din aproape în aproape, ajunse să se caţere pe spinarea ei. Complet pierdut în examinarea miraculoaselor pene care, smulse, creşteau la loc cât ai zice “caiman” nusitatu nu observă că îngerul, răcorit în sfârşit, se îndepărta din nou de solul bogat al pădurii ducând pe spate preţioasa lui comoară, acum îndoită. Îngerul, fiind spirit pur şi neavând corp, nici mecanoreceptori nu avea, aşa că nu simţi nici el că se schimbase ceva în greutatea pe care o purta.
Nu mult timp trecu peste cei doi călători şi pe sub îngerul lor înainte ca privirile lor, ale călătorilor, să se întâlnească şi să îi scoată dureros din preocupări. nusitatu constată uimit că avea braţele pline cu pene de diferite forme şi culori. O alese pe cea mai frumoasă şi i-o întinse cu un gest larg Penelopei. Aceasta, la rândul ei, constată că i se golise ceaşca de cafea şi că din ea, ca din cazanul de demult, îi zâmbea plin de zaţ chiar mustăciosul ţigan care îi întindea acum o pană. Aşa că întinse amândouă mâinile şi le afundă în mormanul de pene pe care începu apoi să le azvârle peste lumea de dedesubt, umplând cu ele toate râurile până la mare. nusitatu, în timpul ăsta, cu un zâmbet nătâng, smulgea alte şi alte pene care pe dată creşteau la loc, şi i le întindea Penelopei să picteze ea lumea cu ele. Şi uite-aşa v-am spus io povestea fără de sfârşit. A doua oară…