Ţin minte când l-am văzut prima dată. Tabloul. Mi-a amintit imediat de o viaţă trecută, de parcă vopseaua era vie, umedă, proaspătă, pulsând pe pânza crăpată şi emanând o strălucire care fusese cândva a mea. „Doamna cu fluturi”.
Un peisaj discret, imprecis conturat, cu vagi accente suprarealiste pierdute în amestecuri fanteziste de lumini şi umbre. Un astru undeva deasupra, rotund ca toţi aştrii, soare sau lună, e greu de zis, poate e doar o gigantică pupilă luminată de dinăuntru sau poate chipul Lui Dumnezeu din viziunile Hildegardei. În mijloc silueta Ei, mai mult ghicită decât evidentă, o umbră cu un surâs simplu dar puternic, dinţi albi muşcând aspru o buză plină care ar putea fi deopotrivă a unei femei sau a unui bărbat, o buză duală, androgină şi totuşi senzualitatea ei o sculptează dincolo de orice îndoială pe un chip de femeie, pe chipul Femeii, prima şi ultima.
Şi în jurul Ei fluturii. Mii de fluturi, majoritatea bătăi de aripi cenuşii, cuprinzând-o în vălul egoismului lor naiv, căutând să o răpească ochilor vorace ai lumii, aripi ca nişte limbi gustând frenetic aerul din jurul Ei, flămânde, epuizate.
În planul apropiat colivii cu mici portiţe întredeschise, colivii cenuşii ca aripile fluturilor, albastre ca ochii Doamnei, roşii ca urma dinţilor ei pe buze. Colivii din care se zbat să iasă fluturi mari, coloraţi, fluturi favoriţi, fluturi puşi deoparte, fluturi care se apără de asaltul frenetic al dorinţei fluturilor mici, cenuşii. Fluturi cu ochi luminoşi şi aripi catifelate, fluturii acrobaţi, fluturii înţelepţi, fluturii nebuni, fluturii poeţi, fluturii amanţi. Şi toţi, o dată scăpaţi din cuşti, îşi smulg rădăcinile aripilor lor vesele şi luminile ochilor de fosfor alb şi se târăsc nevrednici în poala Ei, în faldurile veşmintelor Ei, fără să îşi dea seama că veşmântul nu e veşmânt, Doamna e îmbrăcată de soborul celorlalţi în mantia cenuşie a izolării şi nepăsării.
Şi fluturii mari, coloraţi şi orbi, fluturii acrobaţi, fluturii înţelepţi, fluturii nebuni, fluturii poeţi, fluturii amanţi se îngrămădesc unii în alţii şi, atingându-se, se cred mângâiaţi de degetele Ei şi mor înfriguraţi şi goi după ce s-au lepădat de ei şi nu cunosc fericire mai mare decât moartea pe care pleoapele închise ale Doamnei o reflectă palid în strălucirea dinţilor Ei, care continuă să muşte buza acum lividă pentru că Doamna a murit şi Ea demult şi doar soborul fluturilor mici şi cenuşii îi mai susţine umbra.
