Pentru că Picardia, rece, umedă și întunecată toamna, nu e totuși bântuită de spleen, ci de acordeoane.

Pentru că Prietenii Stupului (adică Les Amis de La Ruche) concertează manouche în baruri aglomerate prin Amiens.

Pentru că există întotdeauna un ultim concert, de despărțire, care ne umple de disperare.

Pentru că după concert toată lumea, da absolut TOATĂ lumea din bar iese afară la o țigară, cu beri cu tot.

Pentru că pe trotuar apare de nicăieri o fată nefirească, cu părul lung, răsucit la capete, care scoate dintr-o cutie veche o vioară și începe să cânte.

Pentru că tot de nicăieri (mă rog, tocmai ieșise din bar) apare Guillaume-au-Chapeau cu o chitară și începe și el, din senin, să cânte pe lângă fata cu vioara.

Pentru că Julien aduce un acordeon și altcineva un clarinet și toată strada sună de jazz țigănesc, barul se golește de tot și patronul și barmanii vin și cască mutre zâmbărețe și mașinile se opresc și cântă ochii negri și Les Tripletes de Cracovie și aici e viața doamnelor și domnilor…

Pentru că Toff are o grădină de legume pe o insulă în miezul unui lac și ne lasă să plantăm ceapă pentru la anul.

Pentru că tatăl lui Toff e belgian și are o berărie într-un sat francez unde vinde trei sute de feluri de bere plus berea și cidrul producție proprie. Degustăm bere precum vinul de degustă la mari podgorii. Aceasta e o bere albă, cu arome de ierburi. Berea aceasta este un soi foarte la modă în Europa, brună, aspră, tare. Etc etc…

Pentru că tatăl lui Toff, când nu vinde bere, face autostopul cu nevastă-sa în Bali.

Pentru că trebuie să conduc pe dreapta drumului și căruța mea are volanul tot pe dreapta și nici vorbă să mă grăbesc ori să depășesc camioane, timpul curge…Ba la sensuri giratorii se nasc mari furtuni decizionale, intru pe dreapta ori pe stânga, ați văzut vreunul indicatorul și cine mama măsii are prioritate…Din toată ciulamaua asta rămâne timp berechet să te uiți împrejur și să constați că nu e tot una continentul și cu insula.

Pentru că dormim într-o rulotă și dimineața facem yoga cu Patrick și după-amiaza jucăm tenis la dublu cu gagicile. Seara gătim varză călită cu cârnați și coacem pâine în stil indian și ne băgăm toți doișpe țigani mâinile în aceeași farfurie de tablă mare cât jumătate de masă și ne mai lingem și degetele.

Pentru că îmi dau seama că toate strădaniile mele îmi sunt de mai puțin folos decât mirosul unei dimineți de toamnă. Pentru că undeva, din senin, îmi amintesc să trăiesc într-o răsuflare, ca în toate diminețile de dinainte și de după timp.

Se făcea că era noapte. O noapte deasă, fir lângă fir, necucerită de farmecele discrete ale lunii. Ne așezaserăm căruțele în cerc, în jurul unui foc mare, pe malul unui lac. Lemnele nu ne lipseau și nici de lege nu fugeam, așa că aruncam în noapte valuri mari de lumină pe care umbrele groase adunate la poalele copacilor le înghițeau de-a valma. nusitatu își răsucise o țigară groasă și o apropie cu băgare de seamă de flăcările mărginașe. Din miezul umed de tutun se porniră picioare lungi de păianjeni care i se împletiră în mustăți. Împresurat de fum, chipul lui nusitatu se întunecă pentru o clipă apoi se lumină brusc, pentru că pașii care urcau cărarea îi erau cunoscuți.

Sub asaltul necontenit al luminii o bucată de întuneric se desprinse greu și se prăbuși în mijlocul cercului. Ochii cei negri ai țiganilor se pironiră asupra călărețului apoi fugiră încurcați spre țigăncile care ieșiseră toate din corturi să vadă ce aduce noaptea. Toți rămaseră la locurile lor, numai nusitatu se urni greu, încovoiat de fumul gros pe care îl exhala, și se apropie de silueta înaltă, de nedeslușit, întunecată în ciuda luminii orbitoare a focului cel mare. Când ochii țiganilor se obișnuiră cu întunericul care împresura figura, vocile li se amestecară dintr-o dată: ”Zece galbeni pentru cal, boierule!”, ”Doisprezece și o pereche de cercei de aur curat pentru boieroaica matale!”, „Cinsprezece galbeni boierule și un hanger de Damasc”, și tot așa, care mai de care, până când nusitatu se încruntă și ridică mâinile amândouă cerându-le să se potolească. ”Ia, gata, că nu veni boieru aici în miez de noapte să-și vândă calul”. Stroescu zâmbi și abia atunci lumina se lipi de el și îl văzură și ceilalți limpede.

Nu era singur Stroescu, dar el nu e niciodată singur așa că nu prea se sinchisiră țiganii, numa că de data asta lângă el răsări din întuneric nici mai mult nici mai puțin decât Madelin, cu un buchet de iasomie pe care îl puse binișor nu prea aproape de foc, să nu se ofilească. nusitatu se aplecă să îl miroasă și tocmai atunci o pală de vânt răscoli jăratecul și îi aprinse pe neașteptate capetele cele lungi ale mustății care din neagră se făcu roșie, apoi cenușie, și în cele din urmă dispăru cu desăvârșire. nusitatu nu se pierdu cu firea și bău doar adânc din cana cu vin, așteptând ca oaspeții să se așeze.

Noaptea se făcu apoi din nou ca o apă din cele negre de la capătul lumii și luna își îngropă fața în palme. Stroescu torcea din fluierul cioplit din lemnul unui copac orfan un cântec. Toate țigăncile își despletiră coadele și aruncară pumni de galbeni în focul care abia mai mocnea. Curând șuvoaie de metal gălbui începură să se strecoare prin iarbă, îmbrăcând în solzi moi picioarele Madelinei, apoi urcară spre glezne și genunchi și până să se termine cântarea Madelin era toată îmbrăcată într-un cocon de aur străveziu și adormise, visând periculos furtuni și abandonuri. Lângă ea, buchetul de iasomie prinsese rădăcini și creștea în noapte umplând zările. nusitatu și Stroescu se priviră cu înțeles dar nu ziseră nimic. nusitatu își îndesă pălăria pe ochi și se puse pe crescut o mustață nouă. Stroescu își lipi iar degetele de lemnul cald și cântă, priponind luna pe cer să nu se facă ziuă.

În coconul ei Madelin a ferecat toate visele lumii. Așa că nusitatu așteaptă, răbdător, sfârșitul și deșteptarea, cu aripile cele noi…

Îmi târam cu greu sufletul pe străzile murdare din vechiul cartier al pielarilor. Ca întotdeauna, orele nopții răpeau străzii toate distracțiile zilei așa că nimeni nu tulbura zborul tăcut al liliecilor pe sub coroanele rare ale curmalilor. Forme imprecise, mici grămezi de blană întunecată, ocoleau colțurile clădirilor parcurgând trasee familiare. Mă scufundam în praful uscat, picioarele mi se împotmoleau în șuvoiul de amintiri care curgea împotriva mea, amenințând ca de obicei să mă înece. Mă agățam de destinația mea ca de un colac de salvare. În locul acela blestemat am să uit iar. Ca de obicei. Și poate mâine zorii n-au să-mi mai strecoare în suflet otrava fără leac a nemuririi, memoria. Până acum drogurile fără asemănare ale marocanilor, kiful și hașișul aduse din Rif, nu reușiseră să șteargă în trei luni de nopți ceea ce cuvintele unei femei așternuseră în doar câteva minute pe pânza din ce în ce mai murdară a amintirii. Nici femeile parfumate din Tunisia, nici mulatrele din Fes, nici berberele cu pielea aspră de la poalele Atlasului, nu reușiseră să îmi rupă din carne urmele degetelor ei și de pe buze mirosul părului ei. Nu aveam de gând să mă dau bătut încă. Îmi găsisem de lucru în port, traduceam documente pentru un birou de schimb și primeam zilnic o sumă de bani din care îmi plăteam porția de uitare noaptea. Plus toate țigările răsucite din tutun negru, fără filtru, pe care puteam să le fumez în orele, mereu altele, în care mă găseam înghesuit în biroul plin de muște de la ultimul etaj al unei clădiri ce părea construită în întregime din tablă ondulată.

Noaptea era cea mai groaznică parte a ciclului, pentru că noaptea totul se redeștepta. Diavolul memoriei, cuvinte, imagini, coarne și dinți, unghii rupte, răcnete și blesteme. Ziua curgea în monotonia amorțită a posibilului, lumina anesteziază, contururile precise sunt goale de orice conținut imaginat. Noaptea era mereu ca în ultima noapte pe care mi-o aminteam și de aceea așteptam în fiecare zi noaptea cu mai multă furie, pentru că îmi închipuiam că noaptea care vine va fi cea în care voi reuși, în sfârșit, să schimb fața împietrită a nopții. Noaptea, Noaptea, nenorocita noapte eternă.

M-am oprit deodată, de parcă m-aș fi împiedicat de amintirea ei. Am privit în jur, încercând să străpung incertitudinile care mă împresurau. De undeva, de sub un acoperiș, o pasăre începu să cânte violent, ca la o comandă neauzită. O sută de voci îi răspunseră imediat, ca o ploaie, un zgomot de nedescris. Glasurile curgeau din toate părțile, o cacofonie de sunete, înalte și joase, aspre și dulci, într-o dezordine absolută. Apoi vocile începură să se adune în jurul unei note, de parcă și-ar fi căutat o demult pierdută armonie. Curând câteva din ele o găsiră și se uniră într-un șuvoi sonor care străpungea valul dezordonat, adunând din ce în ce mai multe glasuri, până când cele o sută de note deveniră cântec, o sută de piepturi împingând aer prin o sută de perechi de corzi vocale, modulând un cântec necunoscut, care vorbea despre tot ce credeam că vreau să uit.

Cântecul, care părea să răsune din toate direcțiile, se adună apoi în locul în care începuse, sub un acoperiș, apoi păru să coboare de-a lungul peretelui și se localiză într-un colț întunecat, de unde începu să se reverse în stradă ca un șuvoi limpede. Muzica se încolăcea precum trupul alunecos al unui șarpe, zvâcnea apoi acut printre ierburile joase, atingea în treacăt petale de flori care pe loc explodau în milioane de culori care sfidau noaptea și limpezea ochiurile de apă murdară adunate prin crăpături.

În locul din care izvora vibrația sonoră prinse contur o siluetă încremenită, acoperită cu haine murdare, asemănătoare cu cele ale muncitorilor berberi care umpleau coșmeliile micii medine. În mâini cu degete lungi, uscate, omul ținea un soi de instrument bizar, compus din tuburi de cupru încolăcite, mici pâlnii acoperite cu membrane subțiri de piele și un sistem complicat de corzi dispuse radiar și ancorate cu mici fragmente de os de o cutie de lemn de cedru.

Străinul deschise ochii și muzica se opri brusc. Mă privi o vreme pe mine, celălalt străin, singurul parazit din aerul călduț al nopții. Din locul în care ședea, sub zidul clădirii, părea un păianjen care aștepta, în mijlocul unei pânze de sunete, insecta cu care va fi dansat într-o ultimă, dureroasă îmbrățișare. Zâmbi gândului meu, fulgerând scurt întunericul nopții cu lumina dinților puternici, albi. ”Apropie-te”, rosti fără să își miște buzele, ”numele meu e Bilal”. Îndată muzica se porni iar, acum ademenitoare, lentă, șerpuitoare. Un val greu, parfumat, îmi apăsa percepțiile, aducându-mă aproape de pământul bătătorit al străzii, paralizându-mi voința, anihilând orice efort, orice rezistență voluntară. I-am căutat din priviri mâinile, voiam să descopăr în ce fel atingea omul de umbră instrumentul necunoscut care emana muzica aceea stranie. Le-am găsit împreunate, degetele unite într-o îmbrățișare strânsă. Instrumentul zăcea răsturnat în praf. ”Cum faci asta, Bilal?” l-am întrebat cu glas stins. ”Cum aduci tu muzica asta la viață? E vreun soi de magie la mijloc? Bilal, Bilal, tu crezi că eu sunt bolnav? Tu încerci să mă vindeci?” Bilal era acum doar o fâșie de întuneric. ”Numai Dumnezeu poate să vindece”, mi-a răspuns Bilal. ”Și El câteodată uită de ce te-a vindecat ori de ce boală sufereai, dacă îți doreai să se sfârșească sau nu. Sănătatea e și ea un soi de boală…”

Am simțit pe vârfurile degetelor atingerea rece a metalului. Mi-am privit mâinile și le-am găsit ancorate în corzi, mângâind tuburile de cupru ale bizarului instrument care zăcea, minute în urmă, răsturnat în praful străzii. Mi-am căutat inima și am găsit-o ușoară, capul limpede, senin, gândurile curgând liber. Muzica se oprise fără să îmi dau seama. M-am apropiat de silueta întunecată care părea să tremure deși noaptea se revărsa acum caldă în jur. Prăbușit sub greutatea unor gânduri străine mie, Bilal plângea în tăcere.

Soarele clipește încurcat și apoi se face că nu m-a auzit. Cocoțate pe tocurile lor alb-negre, călcâiele roze ale unei femei se zgâiesc la mine, acompaniind privirile pline de reproș pe care un porc olandez și unul german mi le aruncă dintre frunze de salată strivite de felii de pâine. Le mușc pe ultimele cu gândul la primele. Pe grămezi de ciment, de jur împrejurul pieței, oameni de bronz cu păcate grele apăsându-le umerii, sprijiniți în săbii și alte instrumente ale morții: eroii.

Privesc înainte și îmi vopsesc unghiile de la picioare în roșu. Nu-i loc de pândă mai bun decât în văzul tuturor. Mă împing la marginea băncii două femei, una mai în vârstă, alta ceva mai tânără. Mă iscodesc o vreme cu privirile, apoi încep, normal, să îl bârfească pe Nelson. Amândouă sunt de acord că Nelson e cam murdar. Sărmanul Nelson le aude, cu siguranță, și îmi închipui că pe chip i se așterne o dezamăgire tragică. Zic îmi închipui pentru că e imposibil să vezi chipul lui Nelson din simplul motiv că Nelson e mereu întors cu spatele din orice unghi al pieței l-ai privi.

În orice caz, Nelson suferă din pricina bârfei dar degeaba strigă el de acolo, de sus, și pe deasupra și întors cu spatele la noi, aici nu-l aude nimeni. Nelson se teme groaznic de înălțime dar în culmea indignării e simplu să uiți astfel de detalii și nu-i nevoie decât de o privire în jos ca să amețească și nici una nici două, cum se zice, tot soclul începe parcă să se clatine și bietul Nelson, încă roșu de furie și de rușine, se prăbușește în gol cu un urlet mut, prelung. Exact în momentul impactului cu cimentul ( sau poate cu spinarea lustruită a unuia dintre lei ) Nelson se trezește la locul lui în vârful coloanei. Pesemne ațipise doar sub lumina călduță de octombrie.

Jos, femeile continuă să-l bârfească, dar Nelson nu le mai aude. Își pipăie doar, neîncrezător, mânerul sabiei, mormăind încântat. Cu un ultim efort de voință aruncă o privire piezișă spre unul din lei, plin ciucure de copii ciclam. Ticăloșii aștia de lei sunt mereu flămânzi…

Plouă în perdea. E prima senzatie dimineața la trezire și mă umple de un sentiment cald de familiaritate. Măcar nu te înșeală așteptările.Bine dispus mă strecor de lângă Penelopa care își continuă furtuna onirică retro-palpebrală, netulburată de mișcările mele. Încă adormit pe jumătate îmi pun labele de cauciuc și îmi vâr mustața într-o pereche de ochelari, mușc tubul de oxigen și mă arunc pe geam vâslind vârtos prin valurile de ploaie. Cad cu un pleosc dizgrațios pe iarba udă, împrăștiind în toate direcțiile melci. Continui să dau din mâini și din picioare și șuvoiul mă poartă mai departe la vale, spre gară. Azi nu merg la serviciul meu obișnuit.

Trenul de Oxford se umple cu siluete alunecoase. Ne găsim cu toții un loc, de fapt mai bine zis două locuri, unul pentru mine, altul pentru spațiul meu personal, coatele nu se ating niciodată.

Trenul șuieră sau poate e doar vântul printre rafalele de ploaie, oricum nu mai contează, toate urechile sunt pline de melci încovrigați confortabil în labirinturi membranoase, la adăpost de urgie. Ne urnim cu un gâlgâit suspect și ne scufundăm vagon cu vagon în nori de mică altitudine.

Un autobuz șalupă mă poartă de la gară spre Headington, unde se înalță turnurile crenelate ale spitalului John Radcliffe. Șoferul e sud-african, îmi povestește despre misiunea de pace la care a participat în Bosnia, despre minele de pe șosele. Statistic, aparent, anul acesta luna august s-a bucurat cel mai puțin de soare comparativ cu toți anii precedenți, de când au început să se păstreze înregistrări în acest sens. Cineva și-a dedicat viața măsurătorilor de genul ăsta…

În vârful dealului ne rostogolim pe uscat. Melcii au blocat toate intrările, trebuie să ne cățărăm pe zidurile ude spre ferestrele de la nivelurile 2 și 3 și labele de cauciuc încep să mă incomodeze. În sfârșit, sunt aproape, cineva îmi întinde o mână, o apuc bucuros și constat că de fapt e doar atât, o mână, la capătul ei nu e atașat un trup, studenții ăștia își fac de cap, mi-au întins una din mâinile de cauciuc din care stoarcem cu seringile sânge albastru, mă uit mai atent și văd că i-au umplut venele cu branule. Printre capacele roz observ, spre oroarea mea, unul gri. La naiba, Will, nu te-ai putut abține, a trebuit să te dai tu mare și să le arăți că poți să montezi o canulă de 16. Acum săraca mână o să sângereze profuz toată ziua. Bravo. Mâna arată într-adevăr jalnic dar nu zice nimic, ce să zică, e doar o mână, dar simt cum tremură de indignare.

Mă arunc peste pervaz și încep să vorbesc exact din mijlocul frazei pe care o lăsasem neterminată în urmă cu două săptămâni. Toți studenții își șterg cu batistele zâmbetele din colțurile buzelor și se prefac că nu mă ascultă. Eu mă prefac că tac. Eșuăm mizerabil, dar hotărâm să păstrăm aparențele.

Două nivele mai jos, în institutul de medicină moleculară, fără vreun motiv aparent, un orb arată cu mâna întinsă singurul obiect dintr-o cameră goală. Sinesteții aplaudă frenetic și sunetul aplauzelor le dă senzația clară de policromie pe care o ai când privești o pată de ulei pe suprafața apei. Geloși, non-sinesteții își biciuie cu înverșunare joncțiunea temporo-parieto-occipitală care, insensibilă la durere, îi face să piardă șirul loviturilor de bici. Toată furtuna de ecouri bubuie din toate părțile, semn că între noi, cei din laboratorul de aptitudini clinice și adunătura de nebuni de mai jos e o coloană continuă de lichid. Suntem prea politicoși ca să protestăm. Afară ploaia își drege ușor glasul. Tea, anyone?…

„Or să te taie, prietene” i-am zis. Nu ştiu de ce mi-a venit să îi împărtăşesc tocmai atunci ceea ce credeam eu că e un secret dureros. Pentru un moment am avut senzaţia că vorbesc la fel ca atunci, în noaptea aceea de sânziene, cu Stavarache, motanul gri fost alb, care afişa mereu aerul preocupat al unui savant. I-am spus-o fără să îl privesc. Sau fără să îi privesc, nici acum nu ştiu dacă e unul sau trei. De fapt, sau doi, pentru că pe unul din cei trei l-am purtat pe braţe, pe bucăţi, în altă primăvară. Oricum, pentru mine a fost unul singur întotdeauna, în trei trupuri. Ştiu că au crescut împreună, separat la început, apoi îmbrăţişaţi, susţinându-se reciproc prin furtuni când noi, cei mici, ne feream să stăm în prag să nu ne lovească trăsnetele. Nici el, sau nici unul dintre ei, nu mă privea. De parcă observaţia mea ar fi fost un alt foşnet de aripi sau un alt mers apăsat de furnică, cuvintele mi s-au lovit de tăcere şi s-au risipit.

Mi-am stăvilit năvala amintirilor şi m-am afundat mai adânc în scaun. Tocmai aflasem că după ce voi pleca se va prăbuşi. Ca şi cum nu ar mai fi nevoie de el. În locul lui se va ridica povestea altor oameni, a celor care rămân, deocamdată. M-a lovit pe nepregătite certitudinea că voi reveni şi eu să mor tot aici, lângă un pom necunoscut. Că o lamă de metal aşteaptă orice pom. Cel puţin în lumea civilizată. Ăsta e darul civilizaţiei : Certitudinea. A mea, a pomului, a lamei de metal de la capăt.

Deasupra, mugurii cei noi umpleau vârfurile crengilor şi copacul părea din nou copil. „Ştiu”, mi-a zis. Vocea era cea pe care o cunoşteam, una singură de data asta. M-am uitat din nou în sus şi crengile desenau aceleaşi zig-zaguri dintotdeauna, cu aceleaşi păsări agăţate de ele, sau poate altele, cine să le mai deosebească, până la urmă şi pomul le recunoştea drept păsări după greutatea cu care se lăsau pe ramuri şi nu-i păsa dacă sunt aceleaşi sau altele. Nici furnicile nu le recunoştea. Doar pe mine, doar cu mine vorbea. Tocmai de aceea mi s-au umplut ochii de lacrimi când i-am spus vestea. A mai zis o dată „Ştiu”.

Pe urmă un vânticel mai puternic l-a făcut să se înfioare şi parcă a tresărit. A încercat să zâmbească şi mi-a trântit prieteneşte un copil de frunză în braţe. „Ei, asta e. Dar ăsta e drumul meu, de ce m-aş întrista…Şi aşa, nu pot pleca nicăieri, e prea târziu să mai fug acum, rămân cu ei, chit că or să mă taie. Fiecare cu ale lui. Tu să îţi vezi de ale tale şi să mă laşi să-mi duc la capăt gândurile, oriunde ar fi capătul ăla.”

Am încercat să zâmbesc şi eu. M-am gândit că e frumos că pe copaci nu îi îngroapă după ce mor. Mi-am aşezat frunza sub limbă şi a prins pe loc rădăcini.

Orice tigan cu cap stie ca trebuie sa evadeze in cautarea provocarii. Pentru ca nu poate ramane campion mondial daca nu se provoaca. Atunci cand isi da seama dupa semne numai de el stiute ca vremea infruntarii a sosit, se urca binisor pe sasiul unui miriapod si se lasa purtat de vant si de polenul de pe talpile insectei-expres spre scena bataliei cu el insusi. Uneori nu gaseste pe nimeni acolo si petrece doar sarbatoarea regasirii stropita cu aroma proaspata de apa cu broaste. Alteori se striveste de vreun bolovan mai inalt si trebuie sa astepte sa treaca vreun alt gandac sa se agate de el. Oricum, mai devreme sau mai tarziu isi umple destinul de sens.

De data asta miriapodul meu m-a purtat peste munti tristi, plini de zapezi si linii de tramvai, pana in legendarul oras al Ingerilor unde domneste fara sceptru si tron Penelopa. Oras al ingerilor e impropriu spus de altfel. Mai degraba depozit de ingeri, sa zicem, pentru ca orasul intreg e o uzina complexa destinata productiei zburatoarelor supracalificate.

De pe varful muntelui sub care se intinde Orasul-de-Sub-Munte, in miez de noapte, vezi flacarile albastre care ies din cosurile deghizate in turle de biserici. Tot noaptea se invart prin oras controlori de calitate deghizati si ei in statui dar atat de zapaciti incat ziua isi incurca soclurile intre ei si te trezesti cu vreun mosneag demn cu coroana pe cap descris candid de inscriptia de pe postament drept Ioana D’Arc.

Ingerii abia terminati si carora inca nu li s-a atribuit destinatia adecvata umplu strazile si barurile de zi si de noapte, desira blana pisicilor si fura ouale porumbeilor lasand in loc ghemotoace de fum in care dorm dragoni. Unul din ghemotoacele astea, clocit vreme de doua mii de ani de saizeci si sase de perechi de porumbei, s-a spart cu zgomot sec intr-o dupa-amiaza de august in chiar mijlocul reactorului central, convertind productia de ingeri intr-una de balauri care, in ciuda aspectului infiorator, s-au dovedit plini de o blandete imposibil de utilizat din pricina faptului ca nu era acompaniata de vreo scanteie de inteligenta divina.

Alti ingeri isi umplu timpul modeland cartiere pe care le strecoara printre vechile case evreiesti, printre tarabele cu decoratii de razboi si printre mormintele pline de paianjeni de la periferie. De aceea e imposibil sa cunosti orasul-fabrica in totalitate, cu atat mai mult cu cat chiar ingerii il pierd printre crapaturile memoriei lor ceresti de indata ce l-au reinventat. Ca sa te poti descurca in oras trebuie sa te ghidezi numai dupa stele si chiar si asa, numai dupa cele mai mari pentru ca pe cele mai mici le plimba din loc in loc aceiasi ingeri.

Cand imi voi fi umplut traista de pene am sa purced inapoi spre turnul meu de carpe. Am sa regasesc acolo comoara mea de diacritice si somnul dulce din care imi cresc aripi. Aripile am sa mi le pun la incercare luptandu-ma cu Ingerul in iatacul luminat de quasari al Penelopei. Privirea ei luceste indaratul pleoapelor, atat de aproape incat mi-e teama sa nu zgarii cu gandurile mele portile focului vesnic care arde in ea…

A început cu un fluture. Aşa, de parcă nici n-a fost. Iarnă adică. Nici el nu prea era lămurit. A venit şi al doilea. Ăsta se făcea că ştie, dar l-a apucat durerea de dinţi când m-a văzut şi a tăcut mâlc, dându-se şi el nelămurit. Al treilea ne-a lămurit pe toţi. Am întors un ochi chiorâş spre soare, urcat aşa, cale de vreo câteva palme, pe clădirea prefecturii cum se zice. Şi ăsta ştia ceva dar se făcea că plouă. Mi-am îndesat amândouă mâinile într-un buzunar. Numai unul mi-a rămas. Dar eu am zis, ce dacă, eu n-am să-mi tai o mână din cauza lipsei de buzunare. Unde încape una, or să încapă şi două. Mi-am zornăit scurt monezile, să îmi fac curaj.

Uşor, agale, am ieşit din Bucureşti. Mă luasem după un miros cunoscut, amestecat, de cauciuc, apă stătută, praf şi frunze proaspete strivite de turme de oi. La ieşirea din Bucureşti am salutat fantomele accidentaţilor care se adună la vremea asta din an să îşi revadă rudele şi prietenii care ies din bârloguri după ce se topeşte asfaltul. M-au recunoscut imediat şi mi-au suflat peste cruciuliţa de cuie ruginite să nu se lipească bolile de tălpile mele. Le-am lăsat un codru de pâine fără miez şi am dat o dată scurt din aripi, înălţându-mă deasupra Moviliţei, unde face farmece Gina, ghicitoarea, sub o bucată de tablă spoită cu litere roşii, ca guşa de rândunică. M-am ciocnit de o barză care nu s-a supărat. M-am prelins înapoi pe asfalt, în fluxul de sânge metalic care curge prin arterele lui Dumnezeu. De sus, degetele privirii Lui mângâiau mătasea din părul creaţiei.

M-au înconjurat câinii. De dragul lor m-am pus şi eu în patru labe şi am lătrat o dată la o maşină care era să deraieze. Cineva mi-a aruncat un os de muscă. M-am ghemuit cu fălcile pline într-o vizuină de popândău şi am dormit acolo până mi-am schimbat complet pielea. Am ieşit apoi, albastru, şi am alergat încolo şi încoace printre căruţe şi gândaci căutând-o pe Penelopa. Am găsit-o ronţăind seminţe de mac prin praful drumurilor pe care le-am lăsat în urmă. De jur împrejur pământul era ud. Ploua cu stele…

Hai să vă spui povestea cu ţigani. Am scris-o şi pe blogu lui Vlad cu exact aceleaşi cuvinte.  Penelopa mea – chiar aşa o cheamă, Penelopa, că e ţiganca şi ea, deci, conform Madelinei, nu cade în categoria gagici – Penelopa aşadar trăia bine mersi într-un sat pierdut în Anzi, la întâlnirea dintre un Râu şi Celălalt Râu. Pentru că oamenii din sat nu plecaseră niciodată mai departe de o aruncătura de săgeată otrăvită de sat, nu ştiau că mai sunt şi alte râuri aşa că nu găsiseră de cuviinţă să le numească în alt fel. Confuziile erau minime. Dacă cineva vorbea de un râu îi zicea, de pildă, “la râu”, iar când se vorbea de celălalt râu foloseau termenul adecvat. Penelopa însă, care era fata vrăjitorului din sat (şi căruia oamenii îi ziceau Vrăjitorul, că altul nu mai cunoşteau), avea bănuielile ei că tre să mai fie pe undeva şi un al treilea râu ba chiar mai multe. Avea, aşadar, o natură bănuitoare şi aventuroasă care avea să o poarte spre ţiganul ei pe care îl văzuse într-o zi, limpede ca lumina zilei, ziua adică, oglindit în fundul unui cazan.
Asa ca Penelopa începu să se pregătească de drum. Acum , dacă mă gândesc bine, nu mai ştiu dacă o cheama într-adevăr Penelopa sau nu, că ea sărăcuţa n-are buletin şi, cunoscându-i pe oamenii din sat, se prea poate să o fi numit Fata Vrăjitorului (că şi el, o singură fată avea). Dar de dragul epopeii să rămânem consecvenţi. Penelopa aşadar se pregăti de drum. Îşi luă cu ea doar o ceaşcă de cafea caldă şi la răsăritul soarelui chemă printr-un gângurit îngerul care o păzea. Se instală binişor pe spatele lui şi începu să îşi soarbă liniştită cafeaua în timp ce îngerul se înălţa cu bătăi rare de aripi spre cerul încă neterminat. După câteva ore îngerul făcuse înconjorul planetei de şapte ori câte şapte ori dar Penelopa, adâncită în gânduri şi tot sorbind din cafea, uitase să se mai uite la drum si să îi spună îngerului când să se coboare pe pământ. Îngerul se uita din când în când peste umăr dar nu îndrăznea să o tulbure pentru că îngerii, se ştie, sunt blajini şi curtenitori. În cele din urmă hotărî totuşi să coboare la gura unei peşteri de unde izvora o apă cristalină, şi să işi ude niţel penele încinse, fără să o deranjeze pe Penelopa din visare. Cum îngerii trăiesc în afara timpului, însă, al nostru zăbovi la gura peşterii puţin mai mult de un an, timp în care Penelopa rămase mută, adâncită în visare, sorbind neîncetat din ceaşca de cafea mereu plină şi fierbinte.
La sfârşitul unui august plin de greieri, se pomeni prin partea locului un ţigan (ăsta o să-l numim nusitatu ca să umplem cadrul de sentimente familiare) care, deşi imens, habar n-avea că lumea e şi ea imensă. El ştia un singur izvor, cel de la gura peşterii, din care bea o dată pe an, şi auzise uneori, în legendele tribului său, că în alte părţi există râuri largi şi oamenii beau din ele zilnic. Dar fiind un ţigan practic şi lipsit de talent considera aceste lucruri basme.
In ziua aceea însă priveliştea îngerului care se bălăcea în apa joasă a pârâului îl nedumeri. Cum era puţin naturalist, se apropie să examineze lighioana împănoşată şi, din aproape în aproape, ajunse să se caţere pe spinarea ei. Complet pierdut în examinarea miraculoaselor pene care, smulse, creşteau la loc cât ai zice “caiman” nusitatu nu observă că îngerul, răcorit în sfârşit, se îndepărta din nou de solul bogat al pădurii ducând pe spate preţioasa lui comoară, acum îndoită. Îngerul, fiind spirit pur şi neavând corp, nici mecanoreceptori nu avea, aşa că nu simţi nici el că se schimbase ceva în greutatea pe care o purta.
Nu mult timp trecu peste cei doi călători şi pe sub îngerul lor înainte ca privirile lor, ale călătorilor, să se întâlnească şi să îi scoată dureros din preocupări. nusitatu constată uimit că avea braţele pline cu pene de diferite forme şi culori. O alese pe cea mai frumoasă şi i-o întinse cu un gest larg Penelopei. Aceasta, la rândul ei, constată că i se golise ceaşca de cafea şi că din ea, ca din cazanul de demult, îi zâmbea plin de zaţ chiar mustăciosul ţigan care îi întindea acum o pană. Aşa că întinse amândouă mâinile şi le afundă în mormanul de pene pe care începu apoi să le azvârle peste lumea de dedesubt, umplând cu ele toate râurile până la mare. nusitatu, în timpul ăsta, cu un zâmbet nătâng, smulgea alte şi alte pene care pe dată creşteau la loc, şi i le întindea Penelopei să picteze ea lumea cu ele. Şi uite-aşa v-am spus io povestea fără de sfârşit. A doua oară…

Deşi am devenit doar recent novice „vlăduit”, cu alte cuvinte, membru al Societăţii unui Vlad, am avut şansa să parcurg azi un exerciţiu spiritual al Bucureştilor de primă mână. Nu ştiu cât am călătorit de fapt în spaţiu, printre indieni furioşi care ne bombăneau de la volanul cailor lor patru ori patru şi caimani cu fălcile larg deschise care trăgeau în noi cu mingi de cauciuc. Am trecut printre mormintele proaspete ale amintirilor mele despre alte civilizaţii dispărute şi cand am ajuns din nou la suprafaţa civilizaţiilor viitoare venise deja primăvara dar rămăsese agăţată într-un singur copac. Oamenii însă treceau pe lângă ea şi o ignorau zicându-şi că aşa ceva nu există.
Când expediţia s-a dezintegrat, sfâşiată de contingent, mi-am aruncat macheta şi am purces la drumul de întoarcere spre cetatea Rahovei, cu turnurile ei acoperite de iederă, unde noaptea răsună pe sub trotuare ecouri din regate subterane. Acolo, adânc, sub asfaltul ultimului secol se ascunde cu suita lui cenuşie Regele Copiilor Tuberculoşi, pe care fete cu cozi groase împletite îl fotografiază în alb-negru prin gări sau pe la nunţile familiilor regale din Europa.
În regatul lui construit pe un schelet compus din ţevi şi străvechi ceasornice mecanice lipite cu ziare şi foste hăinuţe sosite ca „ajutoare” (împreună cu medicamente şi oameni cu seringi infectate) Regele Copiilor Tuberculoşi acordă neobosit audienţe şi îşi împarte cu dărnicie bogăţia vistieriei lui de antibiotice cu cei care îi câştigă favorul.
Mai adânc, sub sala tronului, într-un vechi puţ, se află criptele înaintaşilor lui, mici cutii de carton ce adăpostesc oase mâncate de vreme şi de bacili acid-alcoolo-rezistenţi dar ferite de măselele soldaţilor cu blană care patrulează neîncetat suprafaţa. Sunt acolo mii de mici morminte adunate la un loc, regi de demult, din timpuri mitice, morţi de luni de zile, unii poate chiar de mai bine de un an. Deşi anii, la drept vorbind, nu au nici o importanţă. Stăpânirea e scurtă dar halucinantă. Şi plină de euforia efectelor secundare ale expunerii la blitzurile aparatelor de fotografiat ale fetelor cu cozi lungi, împletite.