Scriu uneori despre mine precum despre un străin. Cred că tocmai atunci mă surprind cu adevărat, eu, cel de dincolo de cuvinte, de conștiință, de viața mea lăuntrică mereu falsă, fabricată. Mă privesc prin lumina improbabilă a unei povești pe care vreau să o trăiesc, mă arunc flămând într-un miez concentrat de viață clandestină. Îmi agăț personajele de tastele calculatorului apoi le las să plutească liber, precum atâtea zmeie, în curenții calzi ai posibilului. 

De cele mai multe ori o caut cu înverșunare și la capătul unui drum imposibil de lung o găsesc. Ea e mereu acolo, la capătul zbuciumului, la capătul vieților, printre străini pe care îi dau la o parte pe rând, precum petalele unei flori, căutând, disperat, nectarul regăsirii. Mă privește cu un aer îmbufnat, ușor nemulțumită de faptul că mi-a luat un timp nesfârșit să o găsesc.

 Cădem împreună în uitare, povestea se oprește brusc și lâncezește apoi, într-o contemplare pe care nu mă îndur să o întrerup. Celelalte personaje își urmează destinul firesc, independent de voința mea de zeu eșuat pe plaja fericirii și se desprind pe rând de firele pe care le-am țesut cu infinită migală până atunci. Nu îmi pasă, nu regret nimic, pierderea lor e o etapă inevitabilă. Fericirea mea e acum adunată într-un ultim fir, de care atârn întreaga greutate a celei mai spectaculoase romanțe imaginate vreodată. 

Din timp în timp îmi survin vești despre personajele pierdute, unul a devenit un reputat entomolog, altul s-a înstrăinat complet de lume și bântuie ca un apucat străzile în miez de noapte, băgând spaima în suflete slabe, altul s-a închis într-un apartament de pe Sebastian și a pierdut șirul zilelor înecate în euforia facilă a vinului. Toți, pe rând, o dată scăpați de sub controlul narativ, devin excentrici sau fanatici. 

Încerc să îi uit, privesc mereu într-un cerc în mijlocul căruia e ea, o sculptură niciodată terminată, o emanație a unui eu ascuns, secret, flămând. Mă hrănesc cu ea, o respir, o port ca pe o haină care mă îmbracă pe dinăuntru. 

Nu simt niciodată momentul fatal, clipa aceea dintre cuvinte, dintre rânduri, în care firul ei îmi scapă printre degete și ea începe să se desprindă pe nesimțite din colajul de emoții pe care îl pictez. Când constat, în final, că ceva nu e în regulă e deja prea târziu. Scriu cu înverșunare atunci, uit să mănânc, să dorm, ore și zile trec pe nesimțite într-un iureș de cuvinte care nu-mi mai aparține, plâng în timp ce scriu și degetele mele o imploră să rămână, să continuăm împreună povestea minunată pe care o începusem.

 Dintre rândurile scrise în grabă, prost, ea mă privește cu ochi goi, o străină, și mă înfior la gândul că îmi era atît de aproape înainte. Devin aspru și rău, o părăsesc și mă ascund într-un alt nivel de contemplare, de data asta alimentat de o ură care transformă fiecare rând într-un mic giuvaier, într-o bijuterie de stil. O urmăresc de la distanță, perfid, aruncându-i în cale nefericiri greu de imaginat, bucuros să o văd cum suferă încercând să răzbată în închisoarea care e acum existența ei. Cu fiecare zi îi e mai greu, necazurile o urmăresc la orice pas și în final e copleșită, învinsă, demnă de milă.

 Acela e momentul în care, satisfăcut, deschid larg porțile vieții și încerc să o ridic din nou pe aripile calde ale curenților, să o redau, splendidă, lumii. Numai că e deja, din nou, prea târziu. La un capăt amar de deziluzii viața nouă nu mai are nici un prilej de ancorare și se topește, încet, în neființă, în disperarea mea pe care nu o mai pot conține, în cuvinte amestecate, ocări și blesteme. Neputincios, mă prăbușesc din scaun și plâng, din nou, acum din nou eu, cel de dincoace de cuvinte, de conștiință, de viața mea interioară fabricată. Eu, zeul crud, sufăr pentru mine, cel de dincolo de cuvinte, pentru ea, cea de dincolo de voința mea. 

Zile în șir rămân paralizat, gol, dezarticulat. Mă ridic apoi, într-un sfârșit, dintre ruinele sufletului meu și șterg cu meticulozitate toate urmele crimei, lăsând în urmă o pagină din nou albă și o nostalgie pe care eu, cel de dincoace, nu aș putea vreodată să o articulez în cuvinte…

Mi-a trebuit ceva timp să mă adun și să răspund chemării pe care a lansat-o o veche leapșă cu cărți. Timpul nu s-a scurs în van, nu a fost, cu alte cuvinte, irosit pentru că l-am folosit pentru a dezgropa din podul secret al muzeului itinerant de care am vorbit mai demult, un exemplar din ”Puszcza”, romanul unui oarecare Prawo Jazdy, obscur scriitoraș de prin ghetourile pline de praf ale Varșoviei la finele veacului de dinaintea celui trecut. Prawo a scris de altfel o singură carte înainte să dispară fără urmă în vara anului 1905. Cartea nici nu se voia a fi de fapt carte, dar despre asta am să îl las pe el să vă lămurească la momentul oportun.

Povestea lui Prawo începe destul de banal cu personajul principal, numit, neinspirat, tot Prawo, la rândul lui scriitor amator, închis în compartimentul plin de fum al unui tren care îl poartă în miez de vară departe de Varșovia și de cioburile de inimă pe care le-a lăsat sub talpa unei femei care îi respinge dragostea. Destinația nu îi e, de fapt, chiar atât de departe de orașul sufocat de sentiment. Halta în care coboară e la doar două ore distanță, și de acolo o trăsură închiriată îl lasă la marginea pădurii, Puszcza Kampinoska, în care se află o mică și dărăpănată căsuță în care Prawo plănuiește să petreacă o chinuită vacanță.

În fiecare zi e înnorat deasupra pădurii și frunzele verzi, epuizant de verzi, sunt mereu ude, încărcate de apă, deși nu plouă niciodată convingător, eliberator. Prawo visează ploaia, uneori crede că o aude noaptea și fuge repede afară să se lase pradă apei care are să îl curețe de toată truda sentimentelor, dar de fiecare dată își dă seama că se înșelase, era doar vântul sau vreo pasăre de noapte vâslind prin aerul gros, plin de frunze.

Zilele și le petrece scriind o lungă, interminabilă scrisoare adresată femeii din Varșovia. La început plănuiește să îi trimită rândurile scrise dar pe măsură ce foile se adună, teancuri pe masă, apoi pe podeaua de lemn, pe pat, pe cufărul de lemn de nuc, înșiruite după un sistem complicat pe care îl inventează ca să le poată ține socoteala își dă seama că nu va putea să miște construcția din loc fără să o piardă. În fiecare după-amiază se plimbă prin pădurea verde, udă, sub cerul gri, uscat și se gândește să plece din pădure, să revină în lumea din care evadase, să se întoarcă la ea și să îi recâștige inima împietrită. Pădurea foșnește în jurul lui, verde peste verde, frunze peste mușchi, păianjeni verzi și fluturi verzi, muște verzi și ochiuri de apă verde peste care se așterne ca un strat subțire de praf aerul gri, sub cerul mereu înnorat.

Prawo se întoarce la casa de lemn umed, înverzită de mușchi, ca la o soție credincioasă. Lângă casă s-a pripășit un câine bătrân, cu blana lungă, plină de ciulini și frunze. Câinele se mișcă mereu fără zgomot și îl urmează pe om peste tot, prin vegetația densă de pe lângă cărările din pădure, ascuns ochilor lui Prawo dar mereu atent, iscoditor. Câteodată, pierdut în gânduri, Prawo se adâncește pe cărări neștiute, străine și după ceasuri bune de mers se crede pierdut în măruntaiele verzi ale pădurii dar descoperă mereu că e la doar câțiva pași de casa verde, cu păianjenii ei verzi care îl pândesc din colțuri umbroase, mestecând muște verzi.

Vara nu se mai termină. În citadela de foi mâncate de umezeală pe care Prawo le înșiruise pe podele, literele de cerneală înverzesc și ele și construcția, întărită cu ace de pin și bucăți de frunze, servește de acum drept palat unui trib de furnici. Tocul pe care îl lasă în călimară într-o noapte încolțește și dă frunze până dimineață. Prawo deschide ochii din patul de lemn în care dormea peste grămezi de foi scrise mărunt și vede minunea cu ochii grei de somn. Dă să se ridice din pat dar nu reușește. O sfârșeală de neînțeles îl pironește. Cu coada ochilor se vede întins în pat, un trup uscat, rigid, gri din care au țâșnit lăstari tineri, verzi care au săpat drumuri tubulare prin teancurile de foi, dispărând prin crăpăturile din podele în pământul moale și umed de sub casă. Ochii verzi clipesc o singură dată, ca o înțelegere, înainte ca Prawo să dispară, cu casă cu tot, într-un vârtej de frunze sub curgerea torențială a singurei ploi înregistrate de analele meteorologice ale verii din acel an.

Acum, sincer să fiu, alegerea cărții ăsteia îmi pare tare neinspirată. Poate că unicul merit al poveștii e că scriitorul ei și-a găsit, intenționat sau nu, un sfârșit inspirat. Prawo e undeva acolo, în umbrele verzi ale pădurii, pândind ploaia.

             Sfânta Moarte îmi zâmbi apăsat. De fapt așa mi-o aminteam dintotdeauna, mereu zâmbind, mereu apăsat. Oasele galbene și dinții de coral nu puteau, în nici un fel imaginabil, să zâmbească blând, sau duios. Își întoarse apoi privirea întunecată spre peretele de piatră prost luminat de lumînarea aproape epuizată și își așeză umbrela roșie cu dantele pe umăr, stârnind mormăieli înfundate printre ceilalți mineri.

Din colțul opus al camerei, Unchiul se rostogoli spre mine încruntat, mușcându-și gânditor capetele mustăților. ”Așa deci, aud că ai trecut pe la Padre ieri, păcat că nu mi-ai zis din timp, te-aș fi rugat să îi transmiți cele mai calde complimente.” Unul singur dintre mineri lăsă să-i scape un hohot spart dar și-l înghiți imediat și își aplecă din nou capul, căutând umbrele care se amestecau cu scântei metalice în praf. Ceilalți nu schițară nici măcar zâmbete. Știau că Unchiul nu avea chef de glume. Și mai știau că dacă unul din noi greșea Unchiul ne pedepsea pe toți, indiferent cât de ascultători fuseseră ceilalți.

M-am uitat o clipă către ea, încercând să ghicesc dacă avea să zică ceva sau nu. Deși era mult mai vârstnică decât Unchiul și se jucase cu părul de diamant al Tatălui înainte ca lumea ei să fie dată în stăpânire copiilor Lui de lumină, Sfânta Moarte nu se băga niciodată în discuții când simțea că Unchiul e supărat. Și Unchiul se supăra des în ultima vreme.

Abia trei săptămâni în urmă galeria cea mare se prăbușise peste treisprezece mineri, amestecându-le carnea tare în minereul de argint. Toată suflarea din Potosi se adunase atunci în fața intrării și își ceruseră în genunchi iertarea, fără să știe care le era păcatul. Trei zile la rând nimeni nu intrase în mină, paralizând complet producția și iscând greve de protest la stațiile de prelucrare a minereului de la poalele muntelui, unde muncitorii credeau că minerii n-or să mai intre în veci în puțuri și ei or să-și piardă slujbele. Trei zile la rând bărbații turnaseră în galerii găleți de alcool, arseseră grămezi de tutun și frunze de coca la gurile puțurilor și nu se atinseseră de femeile lor, care și ele uitaseră de bârfe și clevetiri și își puneau toată nădejdea în strădaniile bărbațior.

După trei zile galeria cea mare respira din nou aer curat și bărbații se întoarseră în măruntaiele ei de metal prețios. Îl găsiseră pe Unchiul exact acolo unde îl lăsaseră, nemișcat dar bine dispus, gata să accepte umilele lor daruri, și se apucară din nou să scormone labirintul de piatră din care-și storceau zi de zi pâinea neagră.

”Unchiule, am început, știi foarte bine că pe dumneata te cinstesc mereu și nu…” dar Unchiul nu mă ascultă mai departe, făcându-mi plictisit un semn că mai bine tac. Sfânta își întoarse în sfârșit privirile spre scenă și păru că avea să zică ceva. Să îmi ia apărarea, gândii eu, anticipând o nemaivăzută dispută. Dar singurul sunet pe care îl scoase fu un suspin prelung, aspru, care părea să îmi fie adresat mie, celorlalți mineri și Unchiului în aceeași măsură. Bineînțeles, nu se cădea să spună mai mult, îmi dădui seama. Era doar oaspetele Unchiului aici. El, Unchiul, se trezise în inima muntelui pe când metalul abia se închega în venele pământii și tot el fusese cel care zguduise pământul de sub picioarele prospectorilor incași și îi alungase, păstrând argintul pentru spaniolii care îl vor fi folosit pentru a-și duce mai departe delăsarea. Motivele Unchiului ne rămâneau mereu necunoscute, deși Sfânta Moarte înțelegea, se pare, mult mai mult decât ne lăsa pe noi să credem.

Unchiul stătea cu spatele la noi și părea copleșit acum, cufundat într-un nor de fum de tutun, ghirlandele de flori uscate îi urâțeau, în loc să îi înfrumusețeze umerii neregulați, care păreau ciopliți cu nepricepere din bucăți de minereu. Mustățile i se alungiseră și întreaga figură monumentală se prăbușise în ea însăși fără zgomot, fără cuvinte. Ne țineam cu toții răsuflarea. ”Plecați cu toții, izbucni deodată, nu vreau să vă mai văd mutrele nenorocite, cine nu iese din mină acum n-o să mai iasă niciodată!”. Panica se stinse repede pe culoarele galeriei și curând zgomotele pașilor se îndepărtară și amuțiră. Fără să se întoarcă Unchiul zise iar, acum lent, apăsat: ”N-o să-ți ajute la nimic că ai rămas aici. Viața n-am să ți-o iau pentru că nu pot decât să o dau mai departe și ea n-are de gând să o primească, deși de când s-a aciuat aici nu a refuzat nici unul din minerii pe care i-am strâns în pumnul meu de piatră pentru păcatele lor. Dar cauți degeaba iertare când știi că ai greșit. Dacă n-ai ști care ți-e greșeala, te-aș ierta. Acum pleacă și tu și nu te mai întoarce niciodată aici. Asta e ultima mea poruncă, dacă ai să o nesocotești am să te închid într-o vină de argint și nu-mi pasă dacă viața o să-ți rămână veșnic agățată de trupul mincinos.”

M-am întors către ea, căutând un semn, o privire, dar Sfânta studia preocupată o grămăjoară de oase de pasăre. Aproape fără să îmi dau seama mi-am dus pașii către ieșire, respirând pentru ultima oară aerul dens, încărcat de praf. Aveam să încerc să îmi duc viața mereu la suprafață, acum, singur printre copiii subteranelor, un exilat.

Mă privesc de dincolo de mine. Sau poate că nu eu sunt cel care privește. Sau nu sunt eu cel privit. Se aude, de dincolo de mine, mișcarea aerului între foile unei cărți…

Celălalt zâmbește, ca de obicei. Zâmbesc și eu, precum umbra celuilalt, deși e imposibil să faci o umbră să zâmbească. Un alt celălalt zace între noi, gol. Îl privim amândoi fără nici o emoție. Oglinda care ne desparte se despică într-un zâmbet întunecat apoi se închide la loc, precum un fermoar. Din despicătură n-a rămas decât o dungă roșie, ca o dâră de ruj.

Celălalt fuge din oglindă și se întinde și el lângă celălalt. Acum chiar că par umbre, ceilalți, răsfrângeri succesive în oglinda întunericului care emană din plămânii mei. Îmi aud respirația împingând valuri de beznă în lumina rară a străzii. Bezna se dizolvă lent în bălțile de lumină de pe trotuar, se cațără pe stâlpii de iluminat și se concentrează în filamente incandescente, secționând precis arterele care poarta fluidul strălucitor. Coborând de-a lungul străzii luminile se sting în urma mea și mă închipui un nor de furtună pe un munte, devorând păduri, prăpăstii, vieți nenumărate, neauzite.

O văd la colțuri de stradă și după tot acest timp – cât timp? – încă tresar de fiecare dată. Îmi simt buzele ude și amorțite, pline de cuvinte pe care nu mai știu să le formulez. Substanța sunetelor s-a desprins treptat de pânza memoriei mele și în locul ei a crescut ca un cancer o tăcere pe care nu mai pot să o sparg.  Știu că în ea mi-aș regăsi toate cuvintele, cuvintele pe care le-am uitat în ea, pe care nu le-am putut duce mai departe. 

Nu e ea. Oare dacă ar fi cu adevărat ea, aș recunoaște-o?…Nu mă interesează de fapt, gândurile astea sunt ale celuilalt și el e dincolo de mine, privindu-mă printr-o gaură de cheie. În spatele lui, celălalt îl privește la rândul lui, prin altă încuietoare. Îi simt respirând greu aerul vechi, buzele uscate, dinții îngălbeniți, îi simt purtându-mi mâinile ca pe mănuși…

Ea e dincolo de ei, mult mai departe, mai adânc, în spatele tuturor ușilor, mereu…

Citesc şi scriu. Citesc ce scriu. Nu a fost totdeauna aşa. Citeam în alte vremuri lungi şiruri de simboluri măiestrit arcuite, scrise de mâini moi, întunecate, în toate limbile pământului, pe piele, pe foi groase de hârtie, pe pereţii întunecaţi ai templelor înţelepciunii. Citeam pe atunci doar cu ochii şi îmi lăsasem în părăsire simţurile celelalte adăstând la nesfârşit în desişuri de idei, în vieţile altor oameni, încercând să pătrund cu mintea mea de copil taina lumii în care mă simţeam străin.

Felul acesta de a citi mi-a adus sfârşitul. Unul dintre sfârşituri. Cuvintele scrise s-au terminat într-o bună zi, hârtia s-a făcut fărâme, pielea a putrezit, viermii au tocat mărunt tomurile cunoaşterii şi eu încă nu aflasem taina.Ochii mei, obişnuiţi cu lumina fără seamăn a sufletelor înţelepţilor, s-au stins o dată cu cărţile.

M-am scufundat în întunericul relativ al nopţilor, sub lumina tremurătoare a altor simţuri. Am simţit iar pielea moale sub degete dar nu cuvinte am citit de pe ea, ci suspine. Am citit trupuri, le-am citit întâi cu degetele, măsurând după sisteme diferite buna aşezare a sufletului în carne, apoi le-am citit cu vârful buzelor, murmurând, buchisind pe alocuri, insistând asupra pasajelor importante. Le-am citit cu vârful limbii, cu genele, cu obrajii, cu barba mea încărunţită, am învăţat să desluşesc culorile manuscriselor după gust şi după febra care mi se trezea în buricele degetelor. Mi-am aşternut apoi mintea în straturi succesive deasupra lecturilor mele. Când luminile tremurătoare au încetat să tremure zorii mi-au adus din nou sfârşitul, mi-au amputat degetele, mi-au tăiat limba, mi-au ars genele şi mi-au smuls firele albe ale bărbii.

Am citit apoi freamătul frunzelor sub vânt, rândurile amestecate scrise de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, de sus în jos şi de jos în sus şi pe toate diagonalele, am tremurat de emoţie sub poveştile ilustrate desăvârşit cu puncte culminante tragice, sonore, copleşitoare, deznodăminte niciodată definitive, viaţa şi moarte curgând printre frunze, scriind, foşnind ca mii de foi de pergament. Pădurile au crescut peste putinţa lor, alte vieţuitoare le-au culcat la pământ, în aşternuturi moi şi le-au furat de pe buze suflul vieţii. Surde la şoaptele morţii, rămasă singură printre frunze, urechile mele nu au mai cunoscut vreodată vântul.

Am citit apoi mireasma mării nesfârşite, a mării veşnice, poveştile ei, filele de sare şi filele de iod, spuma şi lemnul ud, adierea de cremene al arhipelagurilor, miasma dulce-putredă a câmpiilor de sargase, aroma cafelei şi a romului negru, izul metalic al sângelui amestecat cu praf de puşcă. Marea îmi umplea nările cu zig-zag-ul peniţelor care întindeau în mintea mea o plasă deasă de cerneală ameninţătoare, tentantă. Când mările şi-au istovit cărăuşii apa şi-a găsit loc printre fagurii de nisip şi calcar şi sfârşitul a venit iar, umplându-mi nasul cu cochilii de ammoniţi şi lemne putrede, abandonându-mă în mijlocul unui deşert presărat cu uriaşe stârvuri de caşaloţi albi.

Orb, uscat, surd, cu pielea arsă şi nările înfundate, am început să scriu lumea cu negru pe pereţii negri ai lumii. Pe măsură ce scriu citesc cu aviditate, ca acum de exemplu, când citesc despre cum scriu, despre faptul că citesc ceea ce scriu, scriu şi citesc de dincolo de timp şi spre hotarul vremurilor nu aştern decât clipa, instantaneul care desparte mâna care scrie de ochiul care citeşte, ambele scrise şi citite şi ele pentru că adevărata mână şi adevăratul ochi sunt moarte de mult, schelete uscate printre cele ale balenelor cu pistrui.

Fiecare dimineaţă o jertfesc lacrimilor mele. Fiecare noapte o jertfesc lacrimilor ei. Adorm plângând pe umerii ei, pe pieptul ei, pe braţele ei. Lacrimile mi se amestecă, pe rând, cu pielea ei schimbătoare, brună, albă, pistruiată, luminoasă sau întunecată, cu pielea moale a gâtului, cu pielea umedă a pleoapelor, cu pielea fermă a coapselor, aceeaşi piele prin care încerc noapte de noapte să trec, să pătrund, să mă dizolv, să devin unul sau una cu ea, să găsesc golul în care nu reuşesc să cad, să mă pierd, să mor…Nu reuşesc să o desprind din pâcla amintirii.

Când deschid ochii ea nu mai e acolo. Nici ea, nici eu nu mai suntem acolo, ceea ce ne unea se sparge, lacrimile mi s-au uscat pe pielea ei, lacrimi trădătoare, lacrimi nestatornice, trecătoare ca toate celelalte din viaţa de dinainte. Nu ştiu dacă în viaţa mea cea veche ea a existat sau dacă e doar mintea mea cea nouă cea care mi-o toarnă în simţuri obtuze, deformate, monstruoase. Îmi place să cred că odinioară îmi păstra lacrimile mereu proaspete în căuşul palmelor, că durerile mele le împărţeam cu ea, dureri dulci, coborări în nervi şi în unghii. Durerea mea de acum n-aş putea să o împart cu nimeni, ea e dorul meu, mult aşteptata mea moarte, sânge care se usucă încet pe pereţii inimii mele reci.

Lacrimile mele zgârie uneori lungi dâre de culoare pe degete, pe pleoape, pe paginile cărţilor, pe catifeaua grea a draperiilor pătate de lumina şovăitoare a lumânărilor. Lacrimile mele sfârâie acid când întâlnesc razele soarelui, fratele meu vitreg. Săgeţile lui mă otrăvesc fără să mă ucidă, prelungind până la disperare agonia lentă, descompunerea, alungându-mă din moarte aşa cum mă alungă amintirea ei din viaţă.

În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, de fapt ce zic dimineaţă, mai degrabă pe la vremea prânzului, în sfârşit să zicem că în fiecare zi ies din casă şi cumpăr două sticle de vin. Nu mai puţin, pentru că nu ar fi suficient. Nici mai mult, pentru că am oroare de tot ce e excesiv. Două sticle de vin îmi sunt atât necesare cât şi suficiente iar ieşirea asta zilnică îmi dă ocazia să ignor tot zilnic salutul vecinei de la etajul trei şi claxoanele maşinilor când traversez strada. Încă îmi permit să cumpăr un vin decent, în sticle cu dopuri de plută, pentru că încă mai găsesc oameni dispuşi să îmi împrumute bani crezând că mă ajută să ies dintr-un impas pe care ei nu-l înţeleg.

Uneori, dimineaţa, în timp ce traversez strada, îmi amintesc de domnul Yambo şi de nesuferita lui pretenţie cum că sunt smintiţi cei ce beau şi se droghează ca să uite, cum că el cunoaşte Iadul şi că acela e uitarea. Mulţumim frumos pentru validare, domnule Yambo. Eu nu uit nimic atunci când îmi golesc paharul, nu uit nimic şi poate singurul motiv pentru care nu pot uita este tocmai acest ritual zilnic al înstrăinării. Există o singură formă de prezentare a uitării şi aceasta e de altfel singura fiziologică, exclusă dintre amneziile comune – moartea. Dar să nu-l tulburăm pe dragul de Yambo în Iadul lui tapetat cu afişe. Cu siguranţă că se va regăsi pe sine în timp util pentru următoarea uitare.

Nu mă voi gândi la nimic special azi. Nu e nimic în jurul meu care să merite un gest pentru că eu spun că e aşa. Nici paharul nu îl voi clăti azi cu apă de la robinet ca să alung umbra acră a nopţii trecute. Şi nici azi nu am să golesc scrumiera deşi nu mai fumez de mai bine de o lună. Nici azi nu am să îmi ridic corespondenţa, nici azi nu am să răspund la salutul vecinei de la trei şi nici la telefon. Şi nu va mai dura mult până nu va mai fi nevoie să decid să nu fac toate aceste lucruri. Cât de neplăcută e presiunea opţiunilor care se răsfiră ca un evantai din fiecare gest, din fiecare clipă…

Ţin minte când l-am văzut prima dată. Tabloul. Mi-a amintit imediat de o viaţă trecută, de parcă vopseaua era vie, umedă, proaspătă, pulsând pe pânza crăpată şi emanând o strălucire care fusese cândva a mea. „Doamna cu fluturi”.

Un peisaj discret, imprecis conturat, cu vagi accente suprarealiste pierdute în amestecuri fanteziste de lumini şi umbre. Un astru undeva deasupra, rotund ca toţi aştrii, soare sau lună, e greu de zis, poate e doar o gigantică pupilă luminată de dinăuntru sau poate chipul Lui Dumnezeu din viziunile Hildegardei. În mijloc silueta Ei, mai mult ghicită decât evidentă, o umbră cu un surâs simplu dar puternic, dinţi albi muşcând aspru o buză plină care ar putea fi deopotrivă a unei femei sau a unui bărbat, o buză duală, androgină şi totuşi senzualitatea ei o sculptează dincolo de orice îndoială pe un chip de femeie, pe chipul Femeii, prima şi ultima.

Şi în jurul Ei fluturii. Mii de fluturi, majoritatea bătăi de aripi cenuşii, cuprinzând-o în vălul egoismului lor naiv, căutând să o răpească ochilor vorace ai lumii, aripi ca nişte limbi gustând frenetic aerul din jurul Ei, flămânde, epuizate.

În planul apropiat colivii cu mici portiţe întredeschise, colivii cenuşii ca aripile fluturilor, albastre ca ochii Doamnei, roşii ca urma dinţilor ei pe buze. Colivii din care se zbat să iasă fluturi mari, coloraţi, fluturi favoriţi, fluturi puşi deoparte, fluturi care se apără de asaltul frenetic al dorinţei fluturilor mici, cenuşii. Fluturi cu ochi luminoşi şi aripi catifelate, fluturii acrobaţi, fluturii înţelepţi, fluturii nebuni, fluturii poeţi, fluturii amanţi. Şi toţi, o dată scăpaţi din cuşti, îşi smulg rădăcinile aripilor lor vesele şi luminile ochilor de fosfor alb şi se târăsc nevrednici în poala Ei, în faldurile veşmintelor Ei, fără să îşi dea seama că veşmântul nu e veşmânt, Doamna e îmbrăcată de soborul celorlalţi în mantia cenuşie a izolării şi nepăsării.

Şi fluturii mari, coloraţi şi orbi, fluturii acrobaţi, fluturii înţelepţi, fluturii nebuni, fluturii poeţi, fluturii amanţi se îngrămădesc unii în alţii şi, atingându-se, se cred mângâiaţi de degetele Ei şi mor înfriguraţi şi goi după ce s-au lepădat de ei şi nu cunosc fericire mai mare decât moartea pe care pleoapele închise ale Doamnei o reflectă palid în strălucirea dinţilor Ei, care continuă să muşte buza acum lividă pentru că Doamna a murit şi Ea demult şi doar soborul fluturilor mici şi cenuşii îi mai susţine umbra.

Mă simt bine noaptea. E o senzaţie aproape tactilă, de apă călduţă. Noaptea mă nivelează cumva, îmi dă un punct de referinţă pentru gândire. Parcă îmi pare rău că nu m-am gândit mai repede să îmi trăiesc nopţile în loc să îmi irosesc fără rost zilele. Oare îmi este dor de soare? Aproape la fel de mult pe cât îmi este dor de privirile pline de reproş, aroganţă, dezamăgire ale celor pe care i-am presărat în viaţa mea de abuzat şi abuzator.

Noaptea toţi oamenii treji au privirile goale. Sau poate că degetele lungi ale umbrelor descurcă din ele toate firele blestemate ale sentimentelor. Nici dragoste n-am citit vreodată în priviri surprinse noaptea. Sau poate că doar nu-mi aduc aminte…
Noaptea toată lumea se ignoră. Poate că simţim straniul împrejurărilor care ne pun în mişcare pe scena prost luminată a nopţii, sau poate e doar teama. Mie nu mi-e teamă. Nu reuşesc să îmi aduc aminte dacă mă temeam înainte, sau de ce anume mă temeam.O dată m-am gândit că poate mă temeam de mine, cel de acum, dar gluma, oricât de spirituală ar fi, nu e amuzantă decât prima oară când o auzi.

Nu îmi este somn, nici foame. Nici sete nu-mi e. Toate poftele mi le înghite noaptea şi îmi dă în schimb doar linişte, o linişte fără amintiri şi ocazional senzaţia nelămurită că undeva, în ea, în noapte mă aşteaptă ceva ce n-am trăit niciodată. Sau poate e ceva ce trăiesc perpetuu şi care îmi alunecă printre degetele memoriei. Nopţile din urmă au toate un singur miros. Şi o singură răsuflare îmi mângâie obrajii în timp ce o singură senzaţie îmi mână paşii prin întunericul pe care îl împart cu celelalte umbre de sub vânt. Dar oricât aş urmări bordurile de ciment nu îmi pot da seama ce lipseşte dintre culorile nopţii.

Între timp mă mulţumesc să observ, mă plimb pe străzi mereu necunoscute, mereu întunecate, printre vieţi care îmi evită privirea şi mă iscodesc îndelung după ce trec mai departe. Uneori simt cum mintea mea o atinge în treacăt pe a lor şi frânturi de gânduri mă inundă tulburând apa şi aşa mâloasă a propriilor mele amintiri. Încerc să prelungesc la nesfârşit îmbrăţişarea celeilalte minţi, până când forţa cu care mă respinge sau suferinţa cu care mă imploră devin de nesuportat. Dacă mi-aş aminti cum să plâng poate că aş plânge.

Citesc uneori ziare găsite pe străzi, nu din curiozitate cât din vanitate. Nimeni nu mai citeşte noaptea ziare pe străzi. Nici nu mă apropii de stâlpii de iluminat stradal, probabil că mereu am văzut la fel de bine în întuneric sau poate că citeam mult, în copilărie, după ora de culcare impusă de părinţi şi m-am obişnuit cu lumina redusă…
Lucrurile pe care le citesc în ziare le uit după ce las ziarul să cadă. Sunt doar cuvinte care nu trezesc nimic pentru că nu a mai rămas nimic. În jur oamenii vorbesc despre timp, pe care îl descoperă ascuns în mici aparate pe care le poartă la încheieturi. Pare să fie foarte important pentru ei. Probabil că cei cu aparate mai mari au mai mult decât ceilalţi şi sunt uneori dispuşi să îl împartă cu ei. Eu nu mai am timp, s-a scurs din încheieturile mele, o dată cu neliniştile care îl măsurau.

Am rămas doar cu noaptea.