Rimă (interviuri cu necunoscuți)
- Îți dai seama, zice, o armată de poeți. Genghis însuși dădea ordine ofițerilor numai în versuri.
- Bine, bine, dar asta nu e suficient ca să îi numești poeți pe toți analfabeții care formau hoarda. Cu siguranță era doar un artificiu care făcea ca ordinele lui să ajungă la destinație neschimbate, un truc mnemotehnic, zic eu. Creierul uman iubește rimele, e dovedit științific faptul că e mai ușor să memorezi precis versuri cu rimă decât un text în proză ori o poezie în vers alb.
- Sigur, numai că pe vremea lui Genghis nu existau laboratoare de neuroștiințe, îmi zice cu un aer ușor blazat. Nu am pretenția că toți soldații lui se trăgeau din Homer, dar armata funcționa perfect în acordurile ritmate ale ordinelor în versuri. Nu vocație, îți acord acest argument, ci necesitate, dar nu poți să nu accepți că ideea e fascinantă. Putem chiar specula că succesul uriaș de care s-a bucurat Genghis a pornit dintr-un soi de tetrametru arhaic.
- Putem specula la nesfârșit, zic eu, deși deja m-a cucerit ideea. Mă întreb cum a început povestea asta cu ordinele în versuri.
- Așa cum au început multe lucruri frumoase și înfricoșătoare. Cu un poet. Dumnezeu însăși e un poet. Numai că opera lui e atât de vastă încât ne e cu neputință s-o parcurgem în scurta noastră existență. E ca și cum ai încerca să-l înțelegi pe Milton citind doar ultimul vers din Paradisul Pierdut.
- De ce ultimul?
- Pentru că e cel mai recent. Dar în cazul lui Genghis sistemul trebuie să fi fost inventat de un poet, poate un ofițer, poate chiar Genghis însuși. Cele mai sângeroase personaje din istorie au fost și cele mai senzuale. Poate că extrema cruzime nu poate crește decât altoită pe o senzualitate brutală, dusă și ea la extrem. Și dacă e adevărat că nu toți senzualii sunt poeți, e la fel de adevărat că toți poeții sunt senzuali.
- De unde știi, îl tachinez.
- Pentru că îi cunosc pe toți.
