lună

Mă poți atinge cu degetele tale, lună. Mă poți aduce înapoi. De dincolo de Apă. Îmi umpli nările, cum mi le umplea ea. Îmi umpli urechile, îmi umpli gura, îmi umpli gura și te simt alunecându-mi lent, printre dinți, către gâtlejul ars. Strâng din dinți și îmi închipui că te aud țipând… În nări, acum, doar petale de cireș, roșii sub felinare. În nări doar noapte. Petalele le-am inventat.

Nu e frig, e o lipsă dramatică de frig, nu mă atinge nimic, cald sau rece sau ud sau uscat sau aspru. Pielea mi-e indiferentă, precum o haină. Precum o cizmă. Precum o cutie de lemn. Mă strecor printre crăpăturile ei, mă strecor spre tine, spre ea. Mă strecor, las în urmă un reziduu gros, heterogen, de regrete. Ies la suprafață pur precum răsuflarea îngerilor. Plutesc, indiferent la grămada de petale pe care mi le pune pe pleoape noaptea. Roșii, petale de cireș. Iar le-am inventat.

Dacă nu mi-ar alunga din nări petalele inventate, aș fuma. O țigară lungă, neagră, fără filtru. Aș scufunda lumea în valuri de fum albastru, ori poate roșu, precum petalele. O vâlvătaie. Fuioare lungi de fum. Ori de petale. Inventez mereu, avid, același decor. Nu e invenție decât prima oară, dar e mereu prima oară când îl inventez. Am intrat într-un tunel cu o singură intrare și un infinit de ieșiri, sau nici una. Ies mereu înapoi în tunel, prin intrare.

Drumul înainte e închis, scrie pe marginea cercului. O săgeată indică, prăfuit, direcția verticală. Ocolire, prin spatele lunii și a spitalului de copii. Am să te mușc de umăr, zic.

~ prin nusitatu pe aprilie 17, 2011.