Memento

Cum zilele trec de-a valma peste suflete adormite, încremenite, sau mai bine zis împotmolite în necesități ce depășesc sensibilitatea protagoniștilor, citesc târziu. Bucureștiul, apă stătută, cotul molcom și adânc al râului nemuririi, îmi curge iar prin curtea memoriei mirosind a mere putrede și tei.

Cărat de curentul lui, de stafiile lui, ajung printre stafiile mele, colțul uitat de amintire unde ne-am înghesuit, familiar, un unchi, un frate, un cumnat, singurii rămași în viață pentru că fiul înghesuit acolo a murit și el demult, când a murit bunicul.

Unchiul meu cu barbă și ochi verzi mă vizitează rar. Înainte să plec din viață mama mi-a pus în brațe singurele indicii concrete ale sfârșitului vieții lui, un fragment îngălbenit de ziar din anul presupusei lui morți și o listă de nume pe care nu am citit-o niciodată. Ambele fragmente, singurele chei ale misterului care îl înconjoară, sunt atent împăturite într-un plic transparent și depozitate ceremonios printre scrisori de la bănci și facturi telefonice.

Când a murit, unchiul era la vârsta la care sunt eu acum. Numai că era, trebuie să fi fost, un om mult mai bun, mai complet. Trebuie…

Mult timp am sperat cu toții că moartea a fost o farsă, o lovitură de geniu a unui spirit liber, o înscenare. Și el era într-adevăr viu, așa cum e și azi, deși detaliile figurii lui se șterg în fiecare zi în care noi nu ne gândim la el. În ziua când voi pierde, prăbușită în labirintul de frunze gri al demenței, imaginea celor doi ochi verzi deasupra unei bărbi, el va muri cu adevărat.

~ de nusitatu pe octombrie 8, 2009.